Să ieși la întâlniri după treizeci și cinci de ani este un adevărat sport de rezistență, uneori chiar unul destul de riscant. Nu mai ajunge o privire plăcută ca să-ți pierzi mințile, hormonii nu mai reușesc să acopere vocea rațiunii, iar fiecare posibil „prinț” este privit prin filtrul experiențelor adunate de-a lungul vieții. Și totuși, indiferent cât de mature devenim, rămânem femei. Undeva, într-un colț ascuns al sufletului, încă sperăm să apară o mică minune. Așa am făcut și eu când l-am cunoscut pe Radu, un bărbat de patruzeci de ani.
Supe și mâncăruri gătite lent
Radu era inginer proiectant. La primele trei întâlniri, desfășurate în cafenele, se prezentase destul de bine. Vorbea despre delegațiile de serviciu, își dădea cu părerea despre politică, îmi lăuda felul de a mă îmbrăca și, într-o seară, chiar îmi plătise cafeaua — un gest care, în zilele noastre, aproape că poate fi trecut la capitolul fapte remarcabile. Era îngrijit, purta cămăși călcate, pantofi curați și avea mereu un aspect ordonat. În ansamblu, părea un bărbat agreabil, normal și bine crescut, pe care, dintr-un motiv necunoscut, viața de familie îl ocolise până atunci.
„Probabil este doar prea pretențios”, mi-am spus eu, cu o naivitate pe care aveam să o regret. Încurajată de impresia bună pe care mi-o lăsase, l-am invitat la mine într-o duminică, la cină.
Autocunoaștere și exerciții de autosugestie
Pregătirile pentru venirea lui au semănat cu organizarea unei operațiuni speciale. M-am hotărât să-l cuceresc prin ceea ce ajunge cel mai repede la inima unui bărbat: prin stomac. Iar ce putea fi mai convingător decât o ciorbă roșie, bogată, cu gust intens și culoare rubinie?
M-am trezit la opt dimineața și am mers la piață să aleg o bucată bună de piept de vită cu os. Am cumpărat smântână de casă, atât de groasă încât lingura rămânea înfiptă în ea. Am făcut și pâinici moi cu usturoi, rumene la exterior și pufoase înăuntru, care aproape că se topeau în palmă. Mirosul s-a răspândit prin tot apartamentul cu o asemenea forță, încât îmi imaginam că vecinii de pe scară înghit în sec.
Am pregătit masa în sufragerie: față de masă din in, farfurii adânci și frumoase, tacâmuri așezate cu grijă, fiecare lucru la locul lui. M-am schimbat într-o rochie elegantă de casă și am început să aștept.
La ora șase fix s-a auzit soneria.
Am deschis ușa cu un zâmbet cald, încercând să arăt cât mai mult a gazdă primitoare. În prag stătea Radu. Și avea mâinile complet goale. Nu adusese flori. Nici măcar o cutie simplă de bomboane. Nu avea pâine, fructe sau orice altceva care să arate, fie și simbolic, că se gândise să contribuie la acea seară. Un bărbat de patruzeci de ani venise la cină în casa unei femei fără să aducă absolut nimic.
— Bună! spuse el vesel, în timp ce-și scotea geaca. Mmm, miroase exact ca la cantina institutului unde lucram. Hai, pune-mi ceva de mâncare, că de dimineață n-am apucat să mănânc decât niște sandvișuri.
În mintea mea nu s-a aprins doar un semnal de alarmă. A sunat ca un clopot puternic. „Exact ca la cantină”, așadar. Am încercat totuși să nu trag imediat concluzii. Poate omul nu știa să se exprime frumos, mi-am spus. La urma urmei, era inginer, nu poet.
Produse de patiserie
Ne-am așezat la masă. I-am pus în față un castron cu ciorbă fierbinte, aromată, aburindă. Alături am așezat coșulețul cu pâinicile proaspete și bolul cu smântână groasă, făcută în casă.
Radu a luat lingura. Eu am rămas nemișcată, așteptând reacția aceea pe care o vezi uneori la un bărbat când gustă ceva bun și spune sincer: „Este extraordinar!”
A luat o lingură de ciorbă, a suflat peste ea și a dus-o la gură. A mestecat încet, cu sprâncenele apropiate, căpătând expresia severă a unui jurat care tocmai analizează preparatul final dintr-un concurs culinar.
Apoi a mai luat o lingură și a început să cerceteze conținutul farfuriei cu o atenție exagerată. Ridica ingredientele, le întorcea și le examina de parcă desfășura o expertiză importantă sau efectua o autopsie.
— Ce să spun? rosti el în cele din urmă, împingând coșul cu pâinici puțin mai în lateral, ca să aibă o perspectivă mai bună. În principiu, se poate mânca. Cel puțin nu voi rămâne flămând.
Am clipit de câteva ori, încercând să-mi dau seama dacă aceea trebuia să fie aprecierea lui.
— Dar există câteva probleme, Ioana, continuă el. Uite, de exemplu, varza. Ai tăiat-o prea gros. Mama mea o taie mult mai fin, aproape în fâșii transparente, ca să se topească în zeamă. La tine plutesc niște bucăți ca niște tălpi.
Stăteam în fața lui și simțeam cum zâmbetul meu politicos se destramă încet, lăsând loc unei expresii mult mai puțin prietenoase. Radu, în schimb, nici nu părea să observe schimbarea din cameră. Dimpotrivă, prinsese gustul criticii și devenea tot mai sigur pe el.
Ustensile de bucătărie și obiecte pentru masă
— Și zeama, adăugă el, clătinând nemulțumit din cap. Culoarea nu e rea, recunosc că n-ai făcut economie la sfeclă, dar gustul este cam slab. Mama pune întotdeauna puțin oțet și zahăr, ca să iasă echilibrat. A ta este cam fadă. Apropo, smântâna e din comerț?