Suprafața era netedă, lustruită, iar în față avea o mică închizătoare din alamă.
Aceasta fusese capcana lui Andrei.
Mi-am amintit zâmbetul rece al lui Mihai de lângă mormânt.
Apoi mi-am amintit ochii luminoși ai lui Andrei din ziua nunții.
Am ridicat capacul.
Am scos un strigăt scurt și mi-am dus imediat palma la gură.
Apoi am început să plâng.
Înăuntru se afla documentul prin care casa familiei lui Andrei îmi revenea mie, actele referitoare la fondurile puse deoparte pentru protecția mea și un teanc gros de scrisori legate cu o sfoară.
Cincizeci și cinci de plicuri.
Câte unul pentru fiecare an în care nu-mi scrisese.
Pentru fiecare an trecut până când destinul mă adusese din nou lângă el.
Deasupra tuturor se afla un bilețel, scris cu caligrafia lui ordonată.
M-am uitat spre Radu. Simțeam un nod în gât, iar lacrimile continuau să-mi curgă pe obraji.
— Nu înțeleg nimic.
— Citiți, Elena. Andrei a vrut să aflați adevărul chiar din cuvintele lui.
Din scrisoare am aflat că mătușa Ecaterina fusese mai bine de patruzeci de ani clienta magazinului de feronerie pe care îl avusese tatăl lui Andrei. În timp, între ei se legase o prietenie.
La un moment dat, Andrei descoperise că Mihai muta pe ascuns bani din conturile ei.
Vărul meu se dăduse singur de gol într-o conversație, iar Andrei încercase să o avertizeze pe Ecaterina.
Dar ea refuzase să creadă ceva rău despre nepotul ei preferat.
După moartea ei, Mihai plecase din toată povestea mult mai bogat decât fusese înainte.
Iar Andrei nu-l mai pierduse din vedere.
Am ridicat ochii din scrisoare.
— El știa, am șoptit. Știa ce voia Mihai să facă și cu mine?
Radu a dat încet din cap.
— Da.
Am simțit că mi se taie puterile.
Andrei aflase că mă întorsesem în oraș, că locuiam cu chirie și că mă angajasem din nou la spital. Apoi observase că Mihai începuse să se învârtă tot mai des în jurul meu.
Atunci ceruse să fie transferat exact în secția în care lucram eu.
Nu întâmplarea mă dusese în salonul 220.
Andrei mă căutase.
— De aceea a vrut nunta atât de repede? am întrebat.
— Da. De aceea am fost și eu prezent. Și tot de aceea a pregătit documentele înainte.
Am lipit scrisoarea de piept.
Ani întregi mă ferisem să-i spun numele cu voce tare.
Acum aveam senzația că numele lui era singurul lucru care mai conta.
— Atunci capcana nu era pentru mine.
Radu a zâmbit.
— Nu, Elena. Era pentru Mihai. Andrei a vrut să deveniți legal soția lui și să aibă timp să lase lucrurile în așa fel încât nimeni să nu poată veni după aceea și să vă ia ceea ce el hotărâse să vă ofere. Totul a fost pregătit tocmai pentru ca intenția lui să fie cât mai clară și mai greu de atacat.
Am strâns și mai tare hârtia la piept.
Trei zile mai târziu, Mihai a început să lovească furios în ușa mea.
Când am deschis, avea fața roșie de mânie. Striga despre procese, avocați, acte și despre faptul că un bolnav fusese influențat.
Radu se afla chiar atunci în apartament. Începuse să treacă pe la mine destul de des, iar în clipa aceea stătea la masa din bucătărie și bea ceai.
S-a ridicat calm.
— Documentele au fost întocmite cu grijă și exprimă limpede voința lui Andrei, i-a spus. Dacă doriți să le contestați, aveți dreptul să încercați. Dar să vă pregătiți și pentru cheltuielile unui proces pe care s-ar putea să-l pierdeți.
Mihai s-a uitat la mine de parcă mă vedea pentru prima dată.
— Bătrână proastă!
Altădată poate că aș fi tăcut.
Poate că aș fi închis ușa și aș fi plâns după ce pleca.
Dar nu mai eram femeia care se retrăgea de fiecare dată când cineva ridica vocea.
L-am privit drept în ochi.
— Nu, Mihai. Nu sunt o bătrână proastă. Sunt o femeie care a fost iubită. Și este cu totul altceva.
Pentru prima oară, n-a găsit nimic de spus.
A plecat.
În primăvara aceea m-am mutat în casa veche a lui Andrei.
În fiecare duminică dimineața îmi făceam o cafea fără zahăr, mă așezam lângă fereastră și luam câte un plic din teancul legat cu sfoară.
Deschideam o singură scrisoare.
O citeam încet, rând după rând, fără să mă grăbesc și fără să sar peste niciun cuvânt.
Timp de atâția ani crezusem că iubirea trecuse pe lângă mine și că eu o pierdusem într-o autogară, la șaptesprezece ani.
Mă înșelasem.
Iubirea nu mă uitase.
Mă așteptase cincizeci și șase de ani.
Iar când, în sfârșit, mă găsise din nou, nu venise doar ca să-mi spună adio.
Înainte să plece pentru totdeauna, Andrei mă iubise încă o dată în felul lui: mă luase în brațe, îmi lăsase casa, cuvintele pe care nu avusese curaj să mi le trimită și, mai presus de toate, se asigurase că după moartea lui nimeni nu avea să mă poată răni atât de ușor.
Chiar și în ultima lui despărțire, mă protejase.