Apoi îmi aminteam, fără avertisment, de vacanța pe care o anulasem cu câțiva ani înainte.
Radu susținuse că avea prea mult de lucru.
În extrase am găsit, pentru aceleași zile, plata unui hotel din Mamaia.
Atunci mă durea.
Am întâlnit-o cu adevărat pe Bianca la o petrecere organizată de companie.
Arăta ca o femeie care își calculase fiecare detaliu al apariției.
Radu mi-a prezentat-o cu o căldură falsă.
— Ea este Bianca, a spus.
Apoi i-a atins brațul.
— Mâna mea dreaptă. Fără ea aș fi pierdut.
Bianca a râs de parcă făcuse o glumă îndrăzneață.
Mi-a întins mâna.
Când am salutat-o, i-am privit încheietura.
Nu purta brățara cu trifoi.
Probabil era prea ușor de recunoscut.
În schimb avea un lanț subțire din aur.
Și pe acela îl cunoșteam.
Îl văzusem deja în extrase.
— Mă bucur că ne întâlnim în sfârșit, mi-a spus.
A făcut o pauză aproape imperceptibilă înaintea ultimelor două cuvinte.
Era una dintre acele pauze prin care femeile încearcă uneori să traseze granițe fără să ridice vocea.
Voia să-mi sugereze că ocupa deja de mult un loc în viața soțului meu.
— Și eu mă bucur, i-am răspuns.
Apoi am întrebat:
— De când lucrați în companie?
— De opt luni.
Interesant.
Facturile de hotel începuseră cu nouă luni înainte.
În seara aceea, Radu a atins cotul Biancăi mai des decât ar fi cerut orice relație profesională.
Mai des decât mă întrebase pe mine, toată iarna, dacă îmi era frig.
Să-i privesc nu mă mai rănea.
Era doar încă o confirmare.
Imediat ce am ajuns acasă, am deschis laptopul.
Am adăugat noile legături.
Când am început să caut un avocat, nu am ales la întâmplare.
Nu mai eram o soție panicată.
Pregăteam un dosar.
Aveam nevoie de cineva care să înțeleagă cifrele.
O fostă colegă dintr-o firmă de audit mi-a dat un singur nume.
Mircea Vintilă.
Când l-a rostit, pe chipul ei a apărut o expresie greu de uitat.
Era jumătate respect, jumătate anticiparea tăcută a unei confruntări.
— Nu este spectaculos, mi-a spus.
— Nu va încerca să te consoleze dacă nu îi ceri.
Apoi s-a aplecat spre mine.
— Dar dacă documentele tale sunt solide, vede imediat unde trebuie să lovească.
Biroul lui se afla la etajul al doilea al unei clădiri vechi din cărămidă roșie.
Când am intrat, am simțit mirosul de hârtie veche, lemn ceruit și paltoane ude de zăpadă.
Nu existau pereți din sticlă sau săli moderne de conferințe.
Nici fotografii înrămate cu clienți zâmbitori.
Sala de așteptare era modestă.
Pe o măsuță joasă se aflau câteva reviste juridice.
Secretara m-a invitat înăuntru.
Mircea stătea în spatele unui birou care purta urmele anilor.
Suprafața era uzată.
Nu inspira neglijență, ci rezistență.
— Doamnă Ionescu, a spus fără să se ridice. Ce vă aduce la mine?
Nu era nepoliticos.
Doar elimina cuvintele inutile.
Am apreciat acest lucru din prima clipă.
Am scos din geantă primul biblioraft.
Avea aproape opt centimetri grosime.
Fiecare secțiune conținea explicații detaliate.
L-am așezat în fața lui.
— Aș vrea să discutăm despre nereguli financiare, am spus.
Sprâncenele lui s-au ridicat foarte puțin.
— Majoritatea oamenilor care vin aici încep prin a vorbi despre trădare.
Am înclinat capul.
— Trădarea poate fi interpretată.
Am atins biblioraftul.
— Acestea nu.
Apoi am început să povestesc.
Totul.
De la început.
Moștenirea consumată la jocuri de noroc.
Relația cu Bianca.
Deconturile nejustificate de la companie.
Ipoteca obținută cu semnătură falsă.
Firmele nedeclarate.
Veniturile ascunse.
Nu am omis niciun detaliu.
Nu am încercat să dramatizez.
Vorbeam ca un contabil care prezintă un raport de audit în fața unui consiliu de administrație.
În realitate, exact asta făceam.
Mircea m-a întrerupt foarte rar.
Din când în când punea câte o întrebare scurtă.
Fiecare întrebare mergea direct la locul potrivit.
Privindu-l, simțeam cum întoarce întreaga construcție în minte.
Verifica stâlpii de rezistență ai unei clădiri invizibile.
Calcula unde avea să cedeze.
Când am terminat, s-a lăsat încet pe spătar.
Și-a scos ochelarii și i-a așezat pe birou.
Multă vreme nu a spus nimic.
M-a privit.
Tăcerea lui nu era incomodă.
Semăna cu liniștea unui chirurg care examinează ultima dată o radiografie înainte de operație.
— Nu ați venit aici ca să fiți consolată, a spus în cele din urmă.
— Nu.
— Vreți o strategie.
— Da.
La colțul gurii i-a apărut un zâmbet lent, aproape periculos.
— Foarte bine.
A bătut ușor cu degetul în coperta biblioraftului.
— Consolarea costă uneori mai mult decât merită.
Apoi a devenit serios.
— Dacă aceste documente rezistă unei verificări, avem suficiente motive să contestăm pretențiile soțului dumneavoastră asupra locuinței, să cerem compensarea bunurilor risipite și să îl obligăm la o declarație completă a patrimoniului.
A făcut o pauză.
— Iar acea declarație ar putea deschide probleme care depășesc cu mult divorțul.
— Există o condiție? am întrebat.
— Da.
Privirea lui s-a fixat în ochii mei.
— Nu veți face nicio greșeală.
A început să enumere.
— Fără certuri.
— Fără izbucniri.
— Fără confruntări premature.
— Nu îi veți spune nimic din ceea ce știți.