A continuat:
— Ați consumat în mod nejustificat bunuri personale și comune.
— Ați folosit o semnătură falsă.
— Și ați făcut declarații neadevărate sub jurământ.
Tăcerea devenea tot mai grea.
Judecătoarea a încheiat cu un ton calm.
— Este impresionant câte decizii greșite pot fi adunate într-un singur dosar.
Nimeni nu s-a mișcat.
— Instanța va lua o scurtă pauză.
S-a uitat spre avocați.
— Le recomand apărătorilor să folosească acest timp pentru a discuta cu clienții lor despre realitate.
Grefierul ne-a cerut să ne ridicăm.
Judecătoarea a părăsit sala.
Înainte ca oamenii să înceapă să se miște, Radu s-a întors spre mine.
Buzele îi erau uscate.
Pe buza de sus îi apăruseră picături fine de transpirație.
— Ce ai făcut? a șoptit.
Frica și uimirea se aflau în vocea lui în proporții egale.
— Elena… ce ai făcut?
Mi-am închis încet dosarul.
L-am privit.
— Doar am ținut evidența, Radu.
Am făcut o pauză.
— Nimic mai mult.
— Nimic mai puțin.
Pauza a durat exact unsprezece minute.
Suficient pentru ca Bianca să se apropie de Radu și să nu primească nici măcar o propoziție care să o liniștească.
Suficient pentru ca Dorin să-i vorbească scurt, tăios și furios.
În sfârșit, avocatul înțelesese că îl confundase pe clientul lui cu legenda pe care acesta și-o construise despre sine.
Mircea nu a spus nimic.
A pus în fața mea un pahar cu apă.
Fără nicio consolare verbală.
Mă cunoștea deja suficient.
Știa că pentru mine cea mai valoroasă formă de sprijin era un gest practic făcut în liniște.
Când judecătoarea a revenit, expresia ei nu lăsa loc pentru retorică.
— Instanța constată că avansul pentru apartament a fost achitat integral din moștenirea doamnei Ionescu.
A consultat documentele.
— În consecință, capitalul respectiv își păstrează caracterul de bun personal.
A continuat:
— Încercarea ulterioară a pârâtului de a greva locuința printr-o refinanțare neautorizată este apreciată, în cadrul prezentei cauze, drept conduită frauduloasă.
Vocea ei a rămas neschimbată.
— Dreptul integral asupra apartamentului va reveni doamnei Elena Ionescu.
— Toate obligațiile rezultate din ipoteca suplimentară vor rămâne exclusiv în sarcina domnului Radu Ionescu.
Capul lui Radu s-a plecat încet.
Parcă i se rupsese un fir invizibil care îl ținuse drept.
Judecătoarea a mers mai departe.
— Instanța constată și consumarea nejustificată a bunurilor comune și personale prin activități de jocuri de noroc și cheltuieli legate de o relație extraconjugală.
A întors pagina.
— În baza prejudiciilor dovedite, domnul Ionescu este obligat să achite doamnei Ionescu despăgubiri în valoare de 390.000 de lei.
— Hotărârea va fi pusă în executare potrivit dispozițiilor legale.
Stiloul lui Dorin s-a oprit.
Judecătoarea a continuat:
— Autoturismul BMW înregistrat pe numele pârâtului va rămâne în proprietatea acestuia.
A ridicat privirea.
— Toate ratele și obligațiile financiare privind autoturismul îi vor reveni, de asemenea, exclusiv.
Era o frază tehnică.
Totuși, ceva care rămăsese strâns în mine de multă vreme s-a desfăcut.
Radu iubise întotdeauna simbolurile mai mult decât lucrurile pe care le reprezentau.
Atunci să păstreze simbolul.
Judecătoarea și-a îndreptat privirea spre el.
— În final, având în vedere aprobarea falsificată, societățile nedeclarate și neconcordanțele evidente din evidențele financiare, părțile relevante ale dosarului vor fi transmise instituțiilor competente pentru verificări.
A făcut o pauză.
— Aceste aspecte nu vor fi soluționate astăzi de această instanță.
Tonul ei s-a răcit.
— Dar domnul Ionescu trebuie să înțeleagă limpede un lucru.
— Toleranța acestei instanțe față de comportamentul necinstit se oprește aici.
Tăcerea care a urmat nu era liniștea ușurării.
Era tăcerea de după o lovitură.
Radu privea masa fără să ridice capul.
Expresia lui Dorin era diferită.
Părea că începea să calculeze cât de repede se putea distanța profesional de un client capabil să-i afecteze reputația.
Chipul Biancăi se albise complet.
Machiajul nu mai putea ascunde nimic.
Ședința s-a încheiat.
Actele au fost strânse.
Grefierul a anunțat închiderea.
Oamenii s-au ridicat.
Sala și-a eliberat respirația pe care o ținuse prea mult.
Eu nu am zâmbit.
Nu aveam nevoie.
Uneori nu îți dovedești dreptatea strigând.
Uneori ea este alcătuită din câteva propoziții liniștite citite de o femeie în robă neagră, care nu trebuie să acorde nicio importanță emoțiilor tale.
Până și justiția poate arăta ca o operațiune de rutină.
Pe coridor, Bianca stătea lângă fereastră.
Își strânsese brațele atât de tare la piept, încât degetele i se albiseră.
Brățara cu diamante nu mai semăna cu un trofeu.
Părea ultimul obiect de care se agăța un om după prăbușirea unui vis.
Când l-a văzut pe Radu, a înțeles.
I-a fost suficient să-i privească fața.
— Am câștigat? a întrebat.
Cuvântul „am” a sunat pentru prima dată slab și nepotrivit.
Radu și-a coborât privirea.
— S-a terminat, a murmurat.
— Totul s-a dus.
Bianca l-a privit mult timp.
Aproape că vedeam cum calculatorul din mintea ei pornea din nou.