Pe coridorul lung al Tribunalului București, luminat de neoane albe și reci, Radu Ionescu s-a apropiat atât de mult de mine, încât între noi nu mai rămăsese aproape deloc aer.
În clipa aceea nu mai puteam distinge decât parfumul lui.
Terre d’Hermès.
Lemn uscat, citrice amare, piele și acel miros studiat al unui bărbat care voia să pară mai puternic decât era.
Radu folosea parfumul acela numai în zilele în care se simțea de neînvins. Îl purtase în dimineața în care fusese promovat director regional. Îl folosise când semnase actele pentru noul său BMW. Îl alesese și înaintea discursului în care le explicase colegilor că își datora succesul „instinctului de prădător”.
Pentru el, mirosul acela însemna cucerire.
Era agresivitatea lui atent lustruită, ascunsă sub maniere impecabile și costume croite la comandă.
Când aroma mi-a umplut plămânii, am înțeles adevărul.
Radu nu venise la tribunal ca să afle dacă va câștiga.
Venise convins că urma să-și sărbătorească victoria.
— Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața mea, mi-a spus încet, sigur că funcționarii care treceau grăbiți pe lângă noi nu aveau să-l audă.
În glasul lui reapăruse cruzimea rece pe care o păstra numai pentru momentele în care rămâneam singuri.
— Până diseară îți iau totul, Elena. Apartamentul, conturile, siguranța ta. Ar fi trebuit să accepți oferta mea cât timp încă eram dispus să fiu generos.
Apoi a zâmbit.
Era un zâmbet îngust, exersat, fără niciun strop de căldură în ochi. Zâmbetul oamenilor obișnuiți să vândă încredere, nu adevăr.
La câțiva pași în spatele lui se afla Bianca Marin.
Purta un costum crem care s-ar fi potrivit mai bine la un cocktail pe terasa unui hotel de lux decât într-un tribunal. Nu trebuia să spună nimic. Felul în care își ținea bărbia ridicată și satisfacția de pe buze arătau limpede rolul pe care credea că îl avea acolo.
Nu venise ca simplu martor.
Venise să asiste la o încoronare.
Oamenii curgeau în jurul nostru în toate direcțiile, cu dosare strânse la piept, serviete grele și tragedii personale pe care încercau să le poarte fără zgomot.
Un avocat tânăr a trecut aproape alergând, cu un teanc de acte care îi aluneca din brațe. Lângă automatul de cafea, o femeie îmbrăcată în trening plângea cu telefonul lipit de ureche. Pe o bancă, un bărbat în vârstă privea podeaua, de parcă aștepta să-și audă numele rostit într-o limbă pe care nu o mai înțelegea.
Clădirea era plină de vieți aflate în diferite stadii ale prăbușirii.
Totuși, nimeni nu s-a uitat la noi.
Pentru cei din jur eram doar un alt cuplu bine îmbrăcat, venit să transforme anii petrecuți împreună în procente, semnături și obligații juridice.
Radu și-a îndreptat reverele sacoului, ca și cum în jurul lui s-ar fi aflat zeci de camere.
— Ai fost întotdeauna prea tăcută, Elena, a continuat el pe un ton blând și disprețuitor. Femeile tăcute nu câștigă în instanță. Avocatul meu este un rechin. Al tău seamănă cu un profesor pensionar care hrănește porumbeii în Cișmigiu.
Bianca și-a mutat greutatea pe un picior și și-a încrucișat brațele.
Brățara de la încheietura ei a prins lumina neoanelor. Aur alb, diamante mici și un motiv delicat de trifoi cu patru foi. Piesele erau tăiate impecabil, iar montura fusese lucrată fără cusur.
Radu avusese întotdeauna un gust extraordinar când cheltuia banii altora.
A mai făcut un pas spre mine.
Îi simțeam respirația lângă ureche.
— După ziua de azi, nu va mai rămâne nimic din tine, a șoptit. Nici apartament, nici control, nici importanță. Vei fi doar o femeie de vârstă mijlocie, cu o mașină veche și o slujbă plictisitoare de contabilă. Atât.
În clipa aceea, din umbra unui stâlp de marmură a apărut Mircea Vintilă.
Nu s-a grăbit și nu a încercat să atragă atenția. Fiecare pas al lui era măsurat, calm și sigur, de parcă ar fi considerat graba o formă de prost gust.
Nu semăna deloc cu rechinul descris de Radu.
Arăta mai degrabă ca un profesor de literatură retras din activitate, genul de om care îți corectează politicos greșelile de gramatică înainte să-ți ofere o ceașcă de ceai.
Costumul cenușiu îi era puțin larg pe umerii înguști. Purta ochelari vechi, cu rame subțiri, iar în jurul lui plutea un miros aproape imperceptibil de tutun de pipă, deși nu îl văzusem niciodată fumând.
Mircea nu s-a uitat mai întâi la Radu.
Și-a îndreptat privirea spre mine.
— Doamnă Ionescu, a spus cu o liniște desăvârșită, de parcă discutam despre o listă de cumpărături, nu despre destrămarea unei vieți construite în douăzeci de ani. Aveți documentele despre care am vorbit?
Mi-am întors capul și, pentru prima dată în dimineața aceea, l-am privit cu adevărat pe Radu.
În ochii lui se afla aceeași încredere lucioasă, fără nicio urmă de îndoială. Era expresia omului care considera rezultatul deja garantat.
M-a surprins cât de bine o cunoșteam.
După tot ce se întâmplase, aș fi putut să-i desenez privirea din memorie.
O văzusem de nenumărate ori.
Apărea când hotăra cum avea să se încheie o discuție înainte ca celălalt să apuce să vorbească. Când decidea soarta unui contract înainte să fie citite condițiile. Când stabilea valoarea unui om după utilitatea lui.