— Andrei, tu ai primit prima ieri, nu? N-am înțeles eu greșit? Atunci mâine, după serviciu, trecem pe la magazin și îmi luăm laptopul cât timp reducerea mai este valabilă. Am ales deja modelul și l-am pus în coș, ca să nu pierd iar timpul căutând.
— Cristina, ascultă… poate nu ne grăbim cu achiziția asta, spuse Andrei, amestecând absent pastele din farfurie și evitând cu încăpățânare să-și ridice privirea spre soția lui. În perioada asta ar fi mai înțelept să păstrăm banii.
Cristina se opri din șters blatul și se întoarse încet spre el. Cârpa udă îi rămase suspendată deasupra chiuvetei. Cu o clipă înainte, bucătăria fusese plină de zgomotele obișnuite ale serii: hota bâzâia uniform, farfuriile se loveau ușor, iar frigiderul zumzăia în fundal. Acum, toate acele sunete păreau îndepărtate, acoperite de o presimțire neplăcută.
— Ce anume s-a schimbat? întrebă ea liniștit, urmărindu-l atent cum privește oriunde, numai la ea nu. Am vorbit despre asta acum două luni. Laptopul meu vechi abia mai deschide programele de lucru. L-ai văzut chiar săptămâna trecută când s-a blocat în timp ce salvam proiectul. Am stabilit împreună că prima ta trimestrială va fi cadoul meu pentru aniversarea noastră. Nu a fost ideea mea unilaterală. Am fost de acord amândoi. Ce s-a întâmplat într-o singură zi?
— Ei, despre câte lucruri nu vorbim noi în timp? mormăi Andrei, băgând în gură o bucată de chiftea rece și mestecând exagerat de încet, doar ca să amâne răspunsul. Situațiile se schimbă. Acum ar fi o prostie să aruncăm atâția bani pe ceva fără de care te poți descurca. O sută de mii pentru o bucată de plastic cu ecran mi se pare absurd. Banii aceia pot fi folosiți mult mai bine.
Cristina lăsă cârpa lângă chiuvetă, își șterse cu grijă mâinile cu un prosop de hârtie, îl împături și îl aruncă în coș. Abia apoi se apropie de masă și își sprijini ambele palme pe spătarul scaunului liber.
— Să aruncăm banii? Să-i folosim mai chibzuit? repetă ea rar, mijindu-și ochii. Andrei întinse imediat mâna spre paharul cu compot de vișine și se prefăcu a fi brusc însetat, deși buzele nici măcar nu-i atinseră lichidul. Vorbești serios? Nu avem credite. Nici ipotecă. Frigiderul este plin pentru cel puțin o săptămână. Mai sunt cincisprezece zile până la următorul salariu, iar banii pentru cheltuielile zilnice sunt în sertar. Ce urgență atât de mare a apărut încât te-ai răzgândit în privința unui obiect de care am nevoie direct pentru muncă și pentru veniturile mele?
— Asta se numește educație financiară, răspunse el morocănos, tamponându-și nervos buzele cu șervețelul, după care îl strânse în pumn. Oricine trebuie să aibă o rezervă. Nimeni nu știe ce se poate întâmpla mâine. Tu ai făcut o obsesie din laptopul acela. Cel vechi încă pornește, nu? Funcționează cât de cât? Tastele merg? Atunci îl poți folosi. De ce să aruncăm o avere pe o altă jucărie nouă?
— Jucărie? Pe „jucăria” asta, cum îi spui tu, fac proiecte de design care aduc exact jumătate din veniturile familiei noastre, dacă ai uitat cumva. Și am convenit foarte clar că noul laptop va fi cadoul meu pentru cei trei ani de căsnicie. Mi-ai promis tu. Nu în treacăt, ci privind-mă în ochi.
Andrei începu să se foiască pe scaunul de lemn, ca și cum șezutul s-ar fi încins dintr-odată. Era limpede că discuția îl incomoda, însă nu avea de gând să renunțe la poziția pregătită dinainte. Își împinse farfuria cu mâncare rămasă deoparte și își încrucișă brațele, adoptând postura lui obișnuită de apărare.
— Am spus că mă voi gândi. M-am gândit și am hotărât că banii aceștia pot fi folosiți pentru ceva mai important. Nu transforma nimicul într-o dramă. Eu sunt bărbatul casei, eu am câștigat prima prin munca mea, deci am dreptul să decid cum sunt cheltuiți banii pentru binele familiei.
Cristina zâmbi scurt, fără veselie. În gura lui Andrei, expresia „binele familiei” suna întotdeauna nefiresc, de parcă ar fi recitat o frază învățată de pe o foaie. El nu fusese niciodată cu adevărat interesat de planificarea bugetului. Vărsa o parte din salariu în contul comun și apoi prefera să nu mai cerceteze unde ajungeau banii.
— Lasă-mă să ghicesc, spuse Cristina, îndreptându-se și imitându-i poziția. Ieri, cât timp eram în baie și îmi uscam părul, ai vorbit cu mama ta, Mariana? I-ai spus că ai primit prima, iar ea a făcut imediat auditul complet al bugetului nostru și ți-a explicat unde trebuie să cheltuim banii?
— Mama mea nu are nicio legătură cu asta! Vocea lui Andrei urcă trădător spre un ton ascuțit. Tu o bagi mereu în toate lucrurile fără motiv. Eu am hotărât. Am și eu capul meu pe umeri.
— Sigur că da, aprobă Cristina și deschise frigiderul ca să scoată recipientul pentru resturile cinei. Doar că acest cap independent începe să folosească expresii precum „cheltuială irațională” și „rezervă financiară” numai după ce stai o oră și jumătate de vorbă cu mama ta. Probabil că deja și-a imaginat cum îți risipesc eu averea.
— Cristina, termină cu mama mea! strigă Andrei și lovi cu palma în masă. Furculița sări și se izbi cu zgomot de marginea farfuriei. Este mai în vârstă decât tine, a trăit o viață întreagă și știe să administreze banii, spre deosebire de unele persoane. Dacă îi dă fiului ei un sfat rațional, de ce nu ar trebui să-l urmez? Suntem căsătoriți de trei ani. A venit timpul să te gândești la viitor, nu doar la dorințele tale personale.
— Dorințele mele? Cristina trânti ușa frigiderului, iar magneții de pe ea zdrăngăniră jalnic. Instrumentul cu care lucrez și câștig bani este acum un moft. Iar rezerva ta financiară misterioasă, care probabil va ajunge în mod miraculos într-un depozit pe numele mamei tale, este grija pentru viitor?
— Nu va ajunge nicăieri! izbucni Andrei prea repede. Banii vor sta pur și simplu într-un depozit sigur. Este mai sigur și mai profitabil. Și ce contează pe numele cui este? Important este că rămân în familie.
Cristina îl privi câteva secunde ca și cum ar fi văzut în față un străin. Timp de trei ani încercase să nu observe dependența lui bolnăvicioasă de părerea mamei, punând totul pe seama respectului față de cei mai în vârstă. Când Mariana îi explica ce tapet să aleagă pentru hol sau ce detergent era mai bun, Cristina o asculta și apoi făcea cum considera ea. Până atunci fuseseră doar mărunțișuri. Acum însă era vorba despre o sumă importantă, despre munca ei și despre o înșelăciune financiară evidentă venită chiar din partea soțului.
— Deci ai hotărât deja totul fără mine? Ai ales și depozitul și ai trimis prima acolo? întrebă Cristina printre dinți, apropiindu-se încet de masă.
— Încă nu am trimis nimic, dar mâine dimineață o voi face, declară Andrei cu încăpățânare și se ridică de pe scaun, încercând să pară mai impunător. Pentru aniversare ți-am comandat deja un alt cadou. Unul normal, folositor, necesar casei. Ceva de care să ne putem folosi amândoi. Un lucru adevărat, nu o jucărie scumpă cu care să-ți hrănești vanitatea. Așa că subiectul s-a încheiat. Eu sunt capul familiei și am decis.
Cristina nu răspunse. Se întoarse și ieși din bucătărie. Nu avea rost să continue disputa în acel moment. Avea nevoie de dovezi că soțul ei nu doar își asculta uneori mama, ci îi executa ordinele în propria căsnicie. Iar Cristina știa foarte bine unde putea găsi acele dovezi.
— Andrei, parola tabletei tale mai este data nunții noastre sau ai schimbat-o deja cu ziua de naștere a mamei? strigă ea din sufragerie, ținând dispozitivul în mâini.
Andrei tocmai ieșea din baie, cu prosopul aruncat peste gât, și încremeni în prag. Pe chip îi trecu pentru o clipă o spaimă autentică, dar o ascunse imediat sub o grimasă furioasă. Se apropie și întinse mâna, intenționând să-i smulgă tableta.
— De ce umbli în lucrurile mele? Pune-o la loc. Este aparatul meu personal, spuse el și încercă să i-l ia.
— Nu te agita. Nu am spart nimic, Cristina făcu un pas înapoi și ascunse tableta la spate. Ecranul s-a aprins singur. Mama ta, după cum se vede, este foarte modernă: scrie repede și trimite mesaje lungi. Iar o parte din text apare perfect pe ecranul blocat. Mai ales când mesajul începe cu: „Andrei, ai transferat deja restul primei pe cardul meu?”
El expiră zgomotos, își scoase prosopul de la gât și îl aruncă pe canapea. Înțelegând că nu putea lua tableta cu forța, trecu la atac verbal.
— Da, am transferat. Și ce? Ieri ți-am explicat foarte clar cum văd lucrurile. Banii trebuie să producă ceva și să fie păstrați într-un loc sigur. Mama are o dobândă mai bună la depozit, iar banca i-a oferit condiții speciale. Așa ne este mai avantajos. Știi măcar ce înseamnă dobânda compusă?
— Știu foarte bine ce înseamnă să-ți minți soția în față, rosti Cristina apăsat, accentuând fiecare cuvânt. Așeză tableta pe măsuța de cafea, cu ecranul în sus. Hai să citim mai departe. „Sper că ai comandat deja robotul. Nu ține cont de nemulțumirea ei pentru laptop, sunt doar cheltuieli fără sens pe jucării. Se poate descurca și cu cel vechi. Soția trebuie să se gândească mai mult la casă, nu să stea mereu cu ochii în ecran.”
Andrei își încrucișă din nou brațele, exact cum făcuse în bucătărie când vorbea despre interesele familiei. Cristina nu văzu pe fața lui nici rușine, nici regret. Dimpotrivă, părea convins că procedase corect.
— În principiu, mama are dreptate. Trebuie să ne ocupăm de gospodărie. Să-ți cumpăr laptop este egoism. Robotul de bucătărie pe care l-am comandat pentru aniversare, în schimb, îți va economisi mult timp. Mă gândesc la tine. Spui mereu că după serviciu ești obosită și mai trebuie să gătești. Ți-am găsit o soluție.
— Tu ai găsit-o? Cristina râse scurt și îl privi fix. Nici măcar modelul robotului nu l-ai ales. Mama ta ți-a trimis linkul către produsul exact, cu reducere. Am văzut notificările. Tu doar execuți ordine. Ți s-a spus să renunți la cadoul pentru soție și ai renunțat. Ți s-a spus să transferi banii într-un alt cont și ai transferat. Ai primit un link către un aparat de bucătărie și l-ai plătit. Unde este inițiativa ta? Unde este acel cap al familiei care ia decizii?
— Acolo unde eu câștig banii! răcni Andrei și făcu un pas spre masă. Eu am primit prima, deci pot să fac ce consider potrivit cu ea. Iar eu consider potrivit să ascult o persoană care se pricepe mai bine. Mama mea a lucrat treizeci de ani ca economist. Tu ce ești? Designer? Desenezi imagini pe internet?
Înăuntrul Cristinei totul se strânse dureros, însă în loc să izbucnească simți o furie rece, limpede. Dintr-odată, toți cei trei ani de căsnicie îi apărură ca o iluzie întreținută cu grijă. Privea bărbatul alături de care dormise, plecase în vacanțe, făcuse planuri și discutase chiar despre cumpărarea unei case în afara orașului. Pentru prima oară îl vedea clar: nu era un soț adult, ci un adolescent dependent de mama lui, închis în trupul unui bărbat de treizeci de ani.
— Așa-numitele mele imagini plătesc jumătate din facturile noastre, mâncarea din frigiderul acesta și combustibilul mașinii tale, răspunse Cristina calm. Și, dacă tot ai adus vorba despre experiență… Marea ta specialistă în economie locuiește încă într-un apartament mic cu o singură cameră. Iar locuința în care vorbim acum a fost cumpărată de mine înainte să ne căsătorim. De aceea, lecțiile tale financiare sunt cu atât mai ridicole.
— Iar îmi scoți pe nas apartamentul tău! mârâi Andrei. Cum prinzi un moment, începi să mă umilești. Eu mă străduiesc pentru noi și mă gândesc cum să păstrez fiecare ban, iar tu faci scandal din cauza unui laptop și te mai și bagi în conversațiile altora.
— Nu fac scandal. Enumer doar faptele. Ai refuzat să-mi cumperi un instrument de lucru, deși mi l-ai promis. Ai trimis o sută de mii unei persoane care nu participă deloc la bugetul nostru comun. Iar acum încerci să numești totul grijă față de mine.
— Mama mea este și ea familia mea! Are legătură cu banii mei tocmai pentru că este ruda mea, răspunse Andrei provocator, înșfăcând tableta. Și, în plus, cadoul este deja trimis la punctul de ridicare. Mâine este aniversarea noastră, îl voi lua după serviciu. Sper că vei înceta să te porți ca un copil răsfățat și vei accepta normal un lucru util.
Cristina îl privi fără să spună nimic în timp ce el debloca tableta și ștergea grăbit mesajul de pe ecran. În mintea lui, situația era perfectă: fusese rezonabil, păstrase banii, își mulțumise mama și îi cumpărase soției un aparat practic. Faptul că își încălcase promisiunea, ignorase nevoile ei profesionale și o mințise nu părea să conteze.
— Deci un robot de bucătărie în locul calculatorului, spuse Cristina gânditoare. Iar restul banilor nu mai sunt la noi. Am înțeles.
— Foarte bine că ai înțeles în sfârșit, aprobă Andrei mulțumit, convins că soția cedase. Mâine sărbătorim liniștiți. Comandăm pizza, eu aduc robotul. Îl desfaci și îl încerci. Nu s-a întâmplat nimic grav. Doar că, de acum înainte, nu te mai amesteca în chestiunile mele financiare.
Se întoarse în bucătărie fluierând încet, sigur că încheiase discuția învingător. Cristina rămase singură în sufragerie. În mintea ei se conturase deja cu exactitate cum urma să arate seara următoare. Iar în viitorul ei nu mai exista loc pentru compromisuri cu acel om.
— Ei bine, la mulți ani nouă! Uite un lucru cu adevărat folositor pentru casă, nu jucăriile acelea scumpe care luminează! anunță Andrei cu voce tare când intră în apartament cu o cutie uriașă, colorată.
Își scoase pantofii neglijent chiar lângă ușă, fără să-i așeze pe raft, apoi târî cutia grea până în bucătărie. Cristina stătea la bar, în fața unei cești cu ceai rece, și nici măcar nu întoarse capul. Nu exista nicio masă festivă. Nici pizza despre care vorbise Andrei cu o zi înainte, nici pahare, nici lumânări, nici cel mai mic semn că era aniversarea lor. Doar o seară obișnuită din timpul săptămânii.
Andrei așeză pachetul în mijlocul mesei. Pe ambalajul lucios se vedea un robot de bucătărie de la o marcă chinezească necunoscută, iar lângă imagine erau enumerate cu litere mari avantajele aparatului: cincisprezece viteze, mașină de tocat, blender, accesoriu pentru frământat și încă o mulțime de funcții. Era limpede că se aștepta ca Cristina să deschidă cutia entuziasmată și să-i admire spiritul gospodăresc.
— Hai, desfă-l, spuse el însuflețit, frecându-și palmele în așteptarea laudelor. L-am verificat chiar la punctul de ridicare. Are un tel excelent, răzătoare dublă, blender puternic. De-acum n-o să mai spui că gătitul îți mănâncă tot timpul. Este un aparat bun, o să țină ani întregi. Metalul este decent, plasticul solid.
— Noi aproape că nu coacem nimic acasă, Andrei. Și nici nu pregătim piure cu găleata, răspunse Cristina, privind cutia ca și cum cineva ar fi pus pe masa ei curată un sac cu moloz. Lucrez de acasă. Am mai multe proiecte urgente de design și am nevoie de un procesor puternic pentru grafica pe care o prelucrez. Nu am nevoie de un motor care poate măcina oase. Iar accesoriul pentru aluat dens la ce îmi folosește, dacă noi cumpărăm pâine de la brutăria de peste drum?
— Atunci vei începe să coci singură! răspunse Andrei vesel, deschizând frigiderul și încruntându-se când nu găsi înăuntru mâncare festivă. Orice soție normală trebuie să știe să gătească de toate. Mama spune că o gospodină adevărată găsește numaidecât o întrebuințare unui asemenea robot. Dacă nu știe, înseamnă că îi este lene să învețe și să se ocupe de casă. Mama folosește și acum un calculator vechi și joacă solitaire pe el. Și ce dacă? Merge. Tu doar încerci să pari importantă cu proiectele tale de design.
Cristina lăsă încet ceașca pe masă. Totul devenise atât de absurd, încât aproape că încetase să o mai enerveze. Un bărbat adult, în vârstă de treizeci de ani, stătea în apartamentul ei și susținea cu toată seriozitatea că un aparat ieftin de bucătărie, cumpărat la recomandarea mamei, era mai important decât instrumentul profesional de care soția avea nevoie ca să muncească.
— Mama a spus, repetă Cristina încet. Bineînțeles. Nici măcar argumente proprii nu ai fost în stare să găsești în apărarea vechiturii ăsteia. Ai învățat pur și simplu cuvintele ei, ai adus acasă o cutie mare și ieftină, iar acum aștepți să sar în jurul tău și să-ți mulțumesc pentru generozitatea extraordinară?
Andrei închise frigiderul cu furie. Veselia lui prefăcută dispăru imediat. Se apropie și își puse palma pe cutie, ca și cum ar fi trebuit să o apere.
— Iar începi! Ți-am cumpărat un cadou normal! Am avut inițiativă și am ales ceva folositor pentru casa noastră! Iar tu ești nemulțumită numai fiindcă nu ai primit jucăria ta scumpă! Ești nerecunoscătoare!
— Ai avut inițiativă? Cristina se ridică și îl privi direct în ochi. Disprețul din privirea ei îl făcu să tacă pentru o clipă. Inițiativa ta s-a terminat în clipa în care ai văzut suma primei pe fluturaș. Din acel moment, totul a fost decis de Mariana. Ea a hotărât că nu am nevoie de laptop. Ea a găsit minunea asta tehnică. Ea ți-a spus să-i trimiți restul banilor, ca nu cumva să ajungă la mine.
— Nu te privește cu cine mă sfătuiesc! ripostă Andrei, simțind cum siguranța începea să-i dispară. Sunt bărbat și am hotărât singur!
— Mai întâi ai cerut mamei tale voie să-i cumperi soției un cadou de aniversare? Îți dai seama ce spui? Mergi la serviciu, primești salariu, dar nu ești în stare să folosești banii tăi fără aprobarea mamei? Eu nu am nevoie de un soț care poate fi manevrat ca o marionetă! Lasă cheile și întoarce-te în camera ta de copil, la părinții tăi! izbucni Cristina.
Andrei făcu un pas înapoi, ca și cum l-ar fi lovit. Fața i se înroși de indignare și orgoliu rănit. Își trase nervos de gulerul cămășii și rămase câteva clipe privind-o, incapabil să creadă ce auzise.
— Îți dai seama ce spui? șuieră el. Vrei să-ți dai soțul afară din casă din cauza unui robot de bucătărie? Doar pentru că nu ți-am dat o sută de mii pentru moftul tău stupid? Ești o materialistă! De la început nu te-au interesat de la mine decât banii!
— Dacă aș fi fost materialistă, nu ai fi locuit trei ani gratis într-un apartament care îmi aparține, tăie Cristina. Și nu este vorba despre robot. Te dau afară pentru că am crezut cândva că m-am căsătorit cu un bărbat adult, independent. În realitate, am primit reprezentanța de acasă a Marianei. În căsnicia asta aproape că nu ai existat tu, Andrei. Au existat numai ordinele ei, calculele ei, sfaturile ei și felul în care ea a hotărât că trebuie să trăim.
— Asta înseamnă să fii chibzuit cu banii! continuă el să se apere, încercând cu disperare să-și recapete senzația obișnuită de control. Suntem o familie și trebuie să economisim!
— Familia ești tu și mama ta. Pe mine m-ați transformat într-un accesoriu de întreținere, căruia îi dai un blender la reducere ca să pregătească mai repede cina, răspunse Cristina și arătă ferm spre hol. Cheile le lași pe măsuța de lângă oglindă. Îți strângi lucrurile acum. Geanta mare este pe balcon.
Andrei o privi nedumerit, încă sperând că ea va ceda, va transforma totul într-o glumă sau îi va propune măcar un compromis în privința laptopului. Cristina însă nu se mișcă. Avea brațele încrucișate și chipul calm. Nu exista nici îndoială, nici dorință de negociere. Decizia fusese luată.
— Chiar faci asta? întrebă el printre dinți. Chiar astăzi, în ziua aniversării noastre, îți distrugi căsnicia?
— Căsnicia noastră s-a terminat ieri, când ai trimis mamei tale banii pe care promiseseși că îi vei folosi pentru laptopul meu de lucru. Astăzi doar suportăm consecințele deciziei tale atât de „raționale”, răspunse Cristina rece. Cheile pe măsuță. Acum.
Înțelegând că nu o putea îndupleca, Andrei făcu un gest furios cu mâna.
— Să te saturi de apartamentul tău! Rămâi singură cu calculatoarele tale! O să vedem apoi cui îi vei mai trebui cu asemenea pretenții! strigă el și se îndreptă spre dormitor.
Cristina nici nu se obosi să răspundă la încercarea lui jalnică de a o răni. Se apropie de masă, ridică imensa cutie cu robotul și porni după el. Dacă Andrei era atât de mândru de cadoul lui practic, atunci trebuia neapărat să-l ia cu el.
— Andrei, poți să închizi geanta. Robotul a încăput perfect deasupra cămășilor tale, anunță Cristina fără să-și schimbe tonul, sprijinindu-se de tocul ușii.
Andrei se afla pe hol și încerca din răsputeri să tragă fermoarul genții de voiaj. Materialul sintetic se întindea și trosnea încet, însă închiderea nu se putea uni din cauza cutiei care ieșea în afară. Respira greu, iar fruntea îi era umedă. Evident, nu se așteptase ca soția să-i organizeze plecarea atât de repede, calm și fără nicio scenă. În cele din urmă renunță la fermoar și scoase telefonul din buzunar.
— Nu, nu se termină așa ușor. Acum te va asculta cineva care chiar înțelege ce se întâmplă, din moment ce tu nu ai suficientă minte, mormăi el cu răutate, apăsând de câteva ori pe ecran. Apoi activă difuzorul.
În hol se auziră tonuri lungi. Cristina nu se mișcă, urmărind liniștită ultimul act al spectacolului. La al treilea apel, cineva răspunse.
— Andrei, de ce mă suni? Ei, i-ai dat deja cadoul? se auzi din telefon vocea energică și poruncitoare a Marianei.
— Mamă, Cristina mă dă afară din apartament! izbucni Andrei repede, aruncându-i soției o privire aproape triumfătoare, ca și cum ajutorul invizibil urma să sosească imediat. Mi-a strâns toate lucrurile, ți-a băgat robotul în geantă și îmi cere cheile. Totul pentru că am refuzat să-i cumpăr calculatorul acela idiot și ți-am trimis banii în depozit!
Din difuzor se auzi un oftat puternic de indignare. Mariana nu se așteptase la asemenea întorsătură, însă își reveni aproape imediat. Vocea îi căpătă acele intonații reci și didactice cu care era obișnuită.
— Cristina, ai înnebunit? Soțul tău ți-a adus un lucru util pentru casă și a păstrat banii, iar tu îl dai afară din cauza mofturilor tale? Termină imediat cu isteria, deschide geanta și cere-ți scuze lui Andrei! A procedat absolut corect. Electrocasnicele ajută întreaga familie, iar banii liberi trebuie să stea în depozit, cu dobândă.
Cristina se desprinse de tocul ușii și se apropie doi pași de Andrei. Nu avu nevoie să se aplece spre telefon; vocea ei se auzea foarte bine.
— Doamnă Mariana, fiul dumneavoastră se înșală puțin când vorbește despre familie, spuse Cristina calm, fără să-și ia ochii de la Andrei. Între noi nu mai există o familie. Familia lui adevărată sunteți dumneavoastră. Iar bugetul vostru, după cum s-a dovedit, este comun. Eu am fost în ultimii trei ani doar decorul gratuit care l-a ajutat pe fiul dumneavoastră să pară un adult independent.
— Ce prostii îndrugi?! țipă soacra. Fiul meu muncește și câștigă bani! Evident că are dreptul să-i folosească în mod rațional! Tu ești doar o risipitoare incapabilă să aprecieze o decizie bărbătească adevărată!
— Decizie bărbătească? Cristina zâmbi atât de disprețuitor, încât Andrei se retrase instinctiv. Un bărbat își respectă cuvântul și își îndeplinește promisiunile făcute soției. Dacă un om de treizeci de ani aleargă mai întâi la mama lui să întrebe dacă are voie să-și cheltuiască prima, apoi îi virează ascultător banii și anulează cumpărarea instrumentului de lucru al soției, asta nu se numește bărbăție. Se numește adolescent adult cu bani de buzunar.
— Cum îndrăznești să vorbești așa cu mine? Am lucrat toată viața ca economist! Știu foarte bine cum se administrează un buget! vocea Marianei aproape că deveni un țipăt.
— Cu atât mai bine. Atunci administrați bugetul împreună cu Andrei la dumneavoastră acasă, răspunse Cristina ferm. V-a fost atât de frică să nu cheltuiască prima pe calculatorul necesar muncii mele, încât fiul dumneavoastră a rămas fără locuință. O strategie financiară splendidă, doamnă Mariana. Sunt sigură că dobânda depozitului dumneavoastră minunat îi va acoperi benzina zilnică de la apartamentul dumneavoastră până la serviciu.
— Cristina, taci! urlă Andrei, încercând să le acopere pe amândouă. Încercă să închidă difuzorul, dar degetele îi alunecau pe ecran din cauza nervilor.
— Nu, acum taci tu, Cristina își mută privirea grea asupra lui. Tu ai format numărul ei. Tu ai pornit difuzorul, sperând că mama te va apăra, mă va pune la punct, iar eu mă voi speria și voi începe recunoscătoare să desfac robotul ieftin. Chiar și când te cerți cu soția ta, o chemi pe mama să te salveze. În tine nu există nimic al tău, Andrei. Nici opinie proprie, nici caracter, nici capacitatea de a răspunde pentru propriile decizii. Ești doar o păpușă vorbitoare căreia cineva îi șoptește mereu replicile.
— Cu un asemenea caracter, nimeni nu te va suporta! continuă Mariana să urle prin telefon. Vei rămâne singură cu pretențiile tale!
— Foarte bine. Mai bine singură decât să trăiesc în trei, așa cum am trăit până astăzi, răspunse Cristina cu răceală. Proiectul vostru investițional îl puteți lua înapoi. Este deja făcut și așteaptă pe hol.
Se întoarse spre măsuță, luă legătura de rezervă a cheilor lui Andrei și o aruncă într-un coșuleț de plastic pentru mărunțișuri. Metalul lovi sec fundul recipientului.
Andrei stătea cu ochii larg deschiși. În doar câteva minute, iluzia maturității pe care o construise ani la rând se prăbușise. Autoritatea mamei, în spatele căreia se ascundea în orice ceartă, nu mai avea nicio putere. Pentru prima dată, rămăsese singur în fața unui adevăr simplu: nu era capabil să-și conducă propria viață fără aprobarea ei.
Nu mai avea nimic de spus. Furia i se transformă treptat în confuzie și într-un sentiment apăsător de umilință. Închise brusc apelul, apucă geanta deschisă din care ieșea cutia colorată și își aruncă greu cureaua peste umăr. În cealaltă mână luă punga cu pantofii.
— O să regreți. O să regreți foarte mult ce ai făcut acum, spuse el printre dinți, încercând cu disperare să-și păstreze ultimele rămășițe de demnitate.
— Poate. Dar acum ieși din apartamentul meu, răspunse Cristina fără să-și ridice vocea și arătă spre ușa deschisă.
Andrei păși peste prag și se agăță imediat stângaci cu geanta de tocul ușii. Cutia cu prețiosul robot de bucătărie izbi surd lemnul. Se întoarse brusc, pregătit să mai arunce o insultă, însă Cristina nu-i lăsă timp.
Închise pur și simplu ușa.
Broasca se auzi ca de obicei, simplu și banal. Cristina răsuci cheia de două ori, coborî zăvorul metalic și abia apoi expiră încet. În apartament plutea mirosul familiar de curățenie, amestecat cu aroma discretă a cafelei ei preferate. Privi preșul gol de lângă intrare, apoi coșulețul în care aruncase cheile.
Nu simțea niciun regret.
Doar o urmă de repulsie, care se dizolva treptat și făcea loc unei ușurări liniștite, aproape practice.
În sfârșit, din apartamentul ei fusese scoasă încă o piesă inutilă, stricată de mult.