— Dacă într-adevăr nu am primit nimic, am întrebat în cele din urmă, atunci de ce ați spus că Vasile era convins că voi cădea în capcana lui?
Ionescu a schițat un zâmbet aproape imperceptibil.
— Pentru că știa foarte bine la ce vă veți gândi în clipa aceasta.
Am desfăcut scrisoarea.
Înăuntru se afla o foaie acoperită de scrisul familiar al lui Vasile.
„Draga mea Laura,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt lângă tine.
Iar dacă Ionescu a urmat întocmai instrucțiunile mele, atunci, cu doar câteva minute în urmă, ai aflat că, potrivit testamentului meu oficial, nu primești nimic.
Probabil crezi acum că te-am mințit.
Te rog însă să continui să citești.”
Degetele îmi tremurau și mai puternic.
Sub scrisoare se afla o fotografie veche.
În ea era Vasile, mult mai tânăr, undeva în jurul vârstei de patruzeci de ani.
În jurul lui stăteau copii.
Mulți copii.
Am întors fotografia.
Pe spate era notată o adresă.
Am recunoscut-o imediat.
Era adresa centrului de plasament în care îmi petrecusem o mare parte din copilărie.
— Ce înseamnă asta? am șoptit.
Ionescu nu a spus nimic.
Am continuat să citesc.
Vasile scria că, în tinerețe, el și soția lui își doriseră copii, însă nu reușiseră niciodată să devină părinți.
Cu timpul, cei doi hotărâseră să folosească o parte din averea lor pentru a-i sprijini pe copiii crescuți în centre de plasament sau în familii care îi primeau temporar.
Ani la rând, Vasile plătise anonim taxe școlare, haine, tratamente și alte cheltuieli pentru sute de copii.
Iar printre acei copii mă aflasem și eu.
M-am oprit brusc din citit.
— Ce?
Ionescu a încuviințat.
— Când erați copil, anumite tratamente medicale și câteva programe educaționale au fost într-adevăr achitate prin fundația caritabilă a lui Vasile.
Nu reușeam să înțeleg nimic din ce auzeam.
Dar aceea era doar prima dezvăluire.
În scrisoare, Vasile explica faptul că, atunci când mă angajase ca menajeră, nu își dăduse seama cine eram.
Abia după câteva săptămâni observase întâmplător, printre documentele mele, adresa vechiului centru de plasament și numele meu de familie.
Atunci înțelesese că în fața lui se afla una dintre fetele pe care le ajutase cu mulți ani în urmă, fără ca ea să știe vreodată cine fusese binefăcătorul.
„Aș fi putut pur și simplu să-ți dau bani”, scria Vasile.
„Dar știam că nu i-ai fi acceptat.
Mi-am dat seama de asta în ziua în care m-am oferit să plătesc medicamentele Sofiei, iar tu mi-ai spus că îmi vei înapoia fiecare leu.
Nu mi-ai cerut niciodată bani.
Nu ai pretins bijuterii.
Nu ai visat la o mașină scumpă.
Nici măcar după căsătoria noastră.
Când ți-am propus să-ți cumpăr o mașină nouă, ai ales una la mâna a doua.
Când am vrut să-ți dăruiesc o rochie scumpă, mi-ai spus că ar fi mai bine să folosim banii pentru educația Sofiei.
Atunci am înțeles că, la început, te-ai căsătorit cu mine cuprinsă de teamă.
Nu te speria sărăcia în sine.
Te îngrozea gândul că fiica ta ar putea rămâne într-o zi fără casă.
Apoi a venit ziua în care totul s-a schimbat.”
Am înghițit cu greu, încercând să-mi opresc lacrimile.
Știam prea bine despre ce zi vorbea.
Într-o zi, Vasile căzuse pe scări.
După accident, nu mai putuse merge singur niciodată.
Medicii ne sfătuiseră insistent să angajăm o persoană care să stea cu el permanent.
Dar am refuzat să las îngrijirea lui în mâinile unui străin.
În fiecare dimineață îl ajutam să se îmbrace.
Seara îl scoteam cu scaunul rulant în grădină.
Iar în nopțile în care nu putea dormi, stăteam împreună în bucătărie, vorbeam și beam ceai uneori până când se lumina de ziuă.
Până atunci nu mai rămăsesem lângă el pentru casă.
Nici pentru bani.
Rămăsesem pentru că ajunsesem să-l iubesc cu adevărat.
Când am ajuns la ultima pagină, lacrimile îmi curgeau deja pe obraji.
„Laura, nu ți-am reproșat niciodată faptul că, la început, ai acceptat să te căsătorești cu mine pentru siguranță.
Nu ai ales o viață bogată.
Ai ales doar un acoperiș deasupra capului pentru copilul tău.
Poate că a fost puțin egoist din partea mea să profit de situație și să-ți propun căsătoria, pentru că, datorită ție, am avut în sfârșit o familie adevărată.
Mi-ai oferit cei mai fericiți cinci ani din viața mea.
Iar atunci când Sofia mi-a spus pentru prima dată «bunicule», s-a întâmplat exact în clipa în care aproape că renunțasem să mai cred că voi fi vreodată cu adevărat important pentru cineva.
Tocmai de aceea nu ți-am lăsat nimic prin testament.”
Mi-am ridicat privirea spre Ionescu.
— Nu înțeleg nimic.
El a scos un alt dosar și l-a așezat în fața mea.
— Pentru că tot ceea ce Vasile voia să vă lase nu îi mai aparținea din punct de vedere legal în momentul morții sale.
Am deschis dosarul.
Primul document era legat de casă.
În dreptul proprietarului era trecut numele meu.
Mi-am dus mâna la gură.
Următorul act se referea la un cont de investiții.
Vasile îl deschisese cu trei ani în urmă.
Titulară era Sofia.
Banii din acel cont ar fi fost suficienți pentru a-i acoperi toate studiile viitoare.
Dar nici aceea nu era ultima surpriză.