— Nu, am răspuns calm, dar hotărât. Cred că nu vom mai vorbi despre asta niciodată.
A urmat o pauză lungă.
— La revedere, Oana.
Am închis.
A doua zi, Radu mi-a trimis un mesaj foarte lung.
Nu încerca să se apere.
Nu căuta scuze.
Nu încerca să îndulcească adevărul sau să schimbe felul în care se petrecuseră lucrurile.
Își cerea doar iertare.
Scria că nu știuse cum să-mi spună fără să distrugă ziua nunții și că, din această cauză, alesese să tacă.
Recunoștea că tăcerea lui fusese o greșeală mare.
Nu am renunțat la căsnicia mea.
Dar prietenia mea cu Oana?
Aceea s-a încheiat în liniște.
Mai târziu, în aceeași zi, am așezat-o pe Mara pe treptele verandei.
I-am întins o farfurie cu tăițeii pe care îi pregătiserăm împreună.
Trebuia să-i spun adevărul.
Nu tot.
Doar partea pe care o putea înțelege la vârsta ei.
— Cineva a făcut o alegere greșită, iubita mea, i-am spus cu blândețe.
Mara m-a privit atent.
— Tanti Oana a făcut ceva urât. Dar îți promit că tata nu m-a trădat. Doar nu a știut ce să facă. Uneori, când oamenii se trezesc în fața unui lucru foarte mare și neașteptat, pur și simplu încremenesc.
Mara și-a încruntat sprâncenele.
— Deci… a spus ea încet. Nu avem nevoie de un tată nou?
La întrebarea aceea, nu m-am putut opri să zâmbesc.
Am tras-o în brațele mele și am strâns-o tare.
— Nu, fetița mea dragă.
Am sărutat-o pe păr.
— Tata nu pleacă nicăieri.
În seara aceea am fost toți trei în sufragerie.
Stăteam întinși pe canapea și mâncam înghețată prinsă între doi biscuiți.
Radu pregătise deserturile.
Mara stătuse pe blatul din bucătărie și îl ajutase.
El venise acasă puțin mai devreme.
În mână ținea iepurașul de pluș preferat al Marei.
Jucăria fusese uitată în camera de pregătire de la nuntă.
Când a intrat, a ridicat iepurașul deasupra capului.
— Cred că cineva a uitat asta, a spus el cu un zâmbet timid.
Bucuria de pe chipul Marei s-a oprit pentru o clipă.
Fără să spună nimic, s-a apropiat de mine.
Era încă puțin nesigură.
Radu a observat imediat.
A venit încet spre noi.
— Îmi pare rău, iubita mea, a spus cu o voce calmă și limpede.
Mara și-a ridicat ochii spre el.
— La nuntă am făcut o greșeală. Nu o greșeală care să ne destrame familia. Dar una care i-ar fi putut speria sau zăpăci pe cei care nu știau ce s-a întâmplat.
S-a oprit o clipă.
Apoi s-a așezat în genunchi, ca să fie la nivelul ochilor ei.
— Nu mi-am dorit niciodată ca tu sau mama ta să vă îndoiți, nici măcar pentru o secundă, de cât de mult vă iubesc.
Mara l-a studiat câteva clipe fără să clipească.
Apoi a spus încet:
— E bine.
— Da? a întrebat Radu.
— Da.
Mara a încuviințat din cap.
— Pentru că eu nu vreau un tată nou.
Ochii lui Radu s-au umplut de lacrimi.
Și eu a trebuit să-mi șterg umezeala adunată la colțul ochilor.
Mi-am întins mâna spre el.
Cu cealaltă i-am prins mâna Marei.
Radu s-a apropiat și ni s-a alăturat.
Mâinile noastre s-au strâns una peste alta.
— Îți mulțumesc, i-am spus lui Radu.
Vocea îmi tremura.
— Îți mulțumesc… pentru că, până la urmă, ai fost cu adevărat omul care am crezut că ești.
Radu m-a privit peste umărul Marei.
A zâmbit în tăcere.
Familia noastră mică rezistase.
Nu eram perfecți.
Și nici nu aveam să fim vreodată.
Dar rămăseserăm împreună.
Iar uneori, acesta este cel mai important lucru de care are nevoie o familie.