— Mara, nu cumva ai văzut cravata mea bleumarin? Cea cu dungulițe fine, pe care mi-a dat-o mama? — se auzi vocea lui Paul din dormitor. Câteva clipe mai târziu, fermoarul valizei se închise cu zgomotul lui metalic, atât de familiar.
Mara rămăsese în hol, cu o sacoșă plină de cumpărături în mână. Inspiră încet, încercând să păstreze măcar o fărâmă din buna dispoziție cu care plecase de la serviciu.
Chiar în acea zi se împlineau patru ani de când se căsătoriseră.
Își aranjase programul astfel încât să plece mai devreme de la lucru. Cumpărase somon scump, legume proaspete și o sticlă de vin alb. Își imaginase o seară liniștită doar pentru ei doi, o cină fără grabă și o discuție despre vacanța care se apropia.
De aproape șase luni își planificau concediul la mare.
— Cravata e în sertarul de sus al comodei — îi răspunse ea, intrând în bucătărie. Începu să așeze alimentele pe blat. — Dar pentru ce îți trebuie astăzi? Nu trebuia să rămânem acasă? Și de ce îți faci bagajele? Mai sunt două săptămâni până la concediul nostru.
Paul apăru în pragul bucătăriei.
Părea puțin stânjenit, însă Mara îi recunoscu imediat expresia din priviri. Hotărârea era deja luată. El nu urma decât să-i comunice ceva ce se întâmplase deja.
— Mărișoară, s-a întâmplat ceva. Te rog să nu te superi din prima. Ascultă-mă întâi, bine?
Mara se așeză încet pe scaun.
— Spune.
— M-a sunat mama. I-a crescut din nou tensiunea. Medicul i-a spus că trebuie neapărat să schimbe aerul și să stea puțin la mare. Ideal ar fi într-o stațiune, sau măcar undeva unde să poată respira aer marin. Nu vrea să meargă în altă parte, așa că am ales Mamaia. Am schimbat biletele. Plecăm mâine dimineață.
Pentru câteva secunde, Mara doar îl privi.
— Mâine?
— Da.
— Paul, la serviciu închid perioada de raportare. Șeful mi-a aprobat concediul abia peste două săptămâni. Știi foarte bine asta. Tocmai de aceea stabiliserăm data aceea.
— Exact! — se însufleți el, ca și cum obiecția ei îi întărea argumentul. — Tu oricum nu poți pleca acum, iar mama are nevoie de mare imediat. N-are rost să pierdem biletele și nici concediul meu. O duc două săptămâni, am grijă să se odihnească și, când mă întorc, vedem noi ce facem. Poate mergem undeva la sfârșit de săptămână.
Zâmbi, apoi adăugă pe un ton împăciuitor:
— Nu ai nimic împotrivă, nu-i așa? Mama s-a bucurat atât de mult. Și-a cumpărat deja o rochie nouă de vară.
Paul o privea cu zâmbetul lui blând și afectuos. Aștepta ca Mara, ca de fiecare dată, să ofteze, să-l îmbrățișeze și să recunoască faptul că sănătatea doamnei Doina era mai importantă decât orice aniversare sau plan personal.
Se obișnuise ca soția lui să găsească o explicație pentru toate.
Când mama lui hotărâse că trebuie să scoată cartofii din grădina de la țară chiar în ziua de naștere a Marei, plecaseră amândoi să o ajute.
Când doamna Doina decretase că tapetul din dormitorul lor era prea întunecat și îi afecta starea de spirit, Paul insistase ca pereții să fie acoperiți cu floricele mici, alese de mama sa.
De data aceasta, însă, ceva se strânse dureros în pieptul Marei.
Cu un an înainte, Paul plecase „doar pentru trei zile” ca să-și ducă mama la o stațiune de tratament. Se întorsese aproape după două săptămâni.
În tot acel timp, Mara rezolvase singură urmările unei țevi sparte: chemase instalatorii, scosese apa din locuință și discutase cu vecinii al căror apartament fusese inundat.
Acum totul părea să se repete.
— Ești supărată? — întrebă Paul. — Mara, este mama mea. Nu pot s-o las singură când nu se simte bine. Tu ai fost mereu bună și înțelegătoare…
Mara se ridică și merse până la fereastră, ca el să nu-i vadă chipul.
— Sigur. Duceți-vă.
— Vorbești serios?
— Da. Continuă să-ți faci bagajele.
Paul o sărută fericit pe obraz și se întoarse în dormitor, fredonând.
Mara rămase lângă fereastră.
Vântul legăna crengile plopului bătrân din fața blocului, iar ea încerca să înțeleagă dacă aceea era căsnicia la care visase cândva.
Restul serii se scurse într-o agitație fără sfârșit.
Paul o suna pe doamna Doina la fiecare sfert de oră.
Din fragmentele discuțiilor, Mara afla că mama lui nu știa dacă să ia un pulover mai gros, avea nevoie de o anumită cremă de protecție solară și se temea că hotelul nu va avea destule prosoape.
Nimeni nu-și aminti de aniversarea căsătoriei.
Somonul se răcea în cuptor.
Vinul rămase nedesfăcut.
La masă, cei doi abia dacă schimbară câteva cuvinte.
Paul se uita întruna la fotografiile hotelului ales de mama lui.
— Uite ce frumos este acolo — îi spuse, împingând telefonul spre ea. — Mamei sigur o să-i fie mai bine. Promenada e chiar aproape, iar până la plajă faci cinci minute. A trebuit doar să iau un apartament cu două dormitoare. În camerele mici începe să amețească.
Mara privi fotografiile fără să spună nimic.
— Bineînțeles că a ieșit mai scump decât ne-am calculat — continuă Paul. — Am luat ceva și din banii puși deoparte pentru mașină. Dar sănătatea cuiva drag contează mai mult, nu?
Mara încuviință și continuă să zdrobească în farfurie bucata de pește rece.
Simțea în același timp amărăciune și umilință.
Apartamentul în care locuiau era al ei. Îl moștenise de la bunica sa.
Tot ea plătise renovarea, alesese mobila, cumpărase electrocasnicele și transformase, pas cu pas, locuința într-un cămin cald.
Paul venise cu o singură valiză.
În cei patru ani de căsnicie nu contribuise la nicio cheltuială importantă. De fiecare dată exista un motiv: banii se duseseră pe necesitățile zilnice, mama avea nevoie de medicamente, trebuia cumpărată o piesă nouă de mobilier sau era nevoie de ajutor pentru casa de la țară.
Între timp, doamna Doina locuia singură într-un apartament spațios cu trei camere și găsea mereu câte un motiv pentru a cere atenția fiului ei.
În noaptea aceea, Mara nu reuși să adoarmă multă vreme.
Lângă ea, Paul respira liniștit.
Ea își aminti începutul relației lor.
Pe atunci, el i se păruse un bărbat extrem de atent. Vorbea cu multă căldură despre mama lui, se interesa zilnic de starea ei, o suna în fiecare seară și nu uita niciodată să-i facă urări de sărbători sau la date importante.
Mara își pierduse părinții de timpuriu și fusese crescută de bunica ei. De aceea, felul în care Paul își trata familia i se păruse o dovadă de noblețe și bunătate.
Abia mai târziu înțelese că rolurile erau împărțite de mult.
Doamna Doina ocupa locul cel mai important.
Paul era fiul ascultător.
Iar Mara devenise femeia comodă, cea care oferea locuința, banii și sprijinul, fără să pună întrebări inutile.
Dimineața, Paul plecă.
Mara refuză să-l ducă la aeroport, spunând că avea de terminat urgent o sarcină.
— Mami îți transmite salutări! — strigă el din ușă, târând valiza pe palier. — Și te roagă să nu fii tristă. O să te sun în fiecare zi!
Ușa se închise.
În apartament se așternu liniștea.
Mara se așeză pe canapea și își cuprinse genunchii cu brațele.
Avea treizeci de ani.
Multe dintre prietenele ei deveniseră deja mame. Plecau în vacanțe cu soții lor, făceau planuri pentru viitor, se certau, se împăcau și rezolvau împreună problemele familiei.
Ea rămăsese din nou singură în propriul apartament, în timp ce soțul ei plecase cu mama lui la mare, folosind banii economisiți pentru concediul lor.
La prânz, Paul îi trimise un mesaj:
„Am ajuns! Vreme minunată, douăzeci și opt de grade. Mama este fericită, apartamentul e luxos. S-a dus să se odihnească, iar eu am ieșit puțin pe plajă.”
Imediat după aceea îi trimise un selfie.
Paul, bronzat și zâmbitor, stătea în fața mării.
Doamna Doina nu apărea nicăieri în fotografie.
Se pare că se odihnea cu adevărat.
Mara închise conversația.
Chiar atunci, în ușa biroului ei apăru sora mai mică, Andreea.
Andreea era opusul perfect al Marei.
Colorată, gălăgioasă și hotărâtă, nu suporta să fie lăsată mereu la urmă și nici nu accepta situațiile în care dorințele altora deveneau mai importante decât ale ei.
Intră în birou cu energia ei obișnuită.
— Bună, Mara! — își aruncă geanta pe un scaun liber și se așeză în fața ei. — Am o veste extraordinară. Mihai m-a cerut în căsătorie!
Mara zâmbi, surprinsă.
— Serios?
— Ieri, la restaurant! Îți dai seama? S-a pus într-un genunchi și a scos inelul. Aproape că am început să plâng.
Mara se ridică și își îmbrățișă sora.
— Felicitări. Mihai este un om minunat.
— Este un adevărat tezaur! — Andreea strălucea de fericire. — Nunta o facem în septembrie. Știi care au fost primele lui cuvinte? „Să ne închiriem imediat locuința noastră. Părinții trebuie să aibă viața lor, iar noi pe a noastră.”
Râse încântată.
— Mama lui a sugerat deja că vara ar trebui să renovăm căsuța de la țară și poate să renunțăm la excursia în Grecia. Dar Mihai i-a răspuns imediat: „Mamă, te ajutăm când putem, însă nu renunțăm la concediu”. Așa se poartă un bărbat. Lângă un asemenea om te poți simți în siguranță.
Mara o asculta, iar durerea din ea se adâncea cu fiecare clipă.
„Părinții au viața lor, iar noi pe a noastră.”
De ce nu fusese Paul în stare să spună nici măcar o dată acele cuvinte?
De ce fiecare dorință a mamei lui devenea o obligație, în timp ce nevoile soției erau tratate ca niște mofturi ce puteau fi amânate sau ignorate?
— Dar tu de ce ești la serviciu? — întrebă brusc Andreea. — Nu trebuia să plecați astăzi la mare?
Mara își feri privirea.
Nu avea rost să ascundă adevărul de sora ei.
— Nu am mai plecat.
— De ce?
— Paul a plecat. Doar că nu la locul în care trebuia să mergem noi. A ales Mamaia.
— Singur?
— Cu doamna Doina. Are probleme cu tensiunea și trebuie să se refacă.
Pe chipul Andreei se văzu mai întâi neîncrederea, apoi furia.
— Vorbești serios?
Mara dădu din cap.
— Iar a luat banii voștri de concediu și a dus-o pe mămica lui la stațiune?
— Are probleme cu tensiunea — spuse Mara nesigur, încercând, din reflex, să-și apere soțul.
— Tensiunea ei crește numai atunci când voi doi ar trebui să plecați singuri! — izbucni Andreea. — Mara, asta nu mai este deloc normal. Soacra ta îl controlează pe Paul, iar el îi permite să-ți controleze și ție viața.
Mara tăcu.
— Au trecut patru ani — continuă sora ei. — Locuiți în apartamentul tău, tu muncești și îți plătești cheltuielile, iar pe deasupra finanțezi toate obligațiile lui nesfârșite față de mama lui.
Andreea se aplecă peste birou.
— Știi ce mi-a povestit zilele trecute doamna Rodica?
— Ce?
— Doamna Doina se lăuda la coafor că fiul ei o duce la mare, în timp ce nora rămâne acasă să muncească. A spus ceva de genul: „Măcar este bună la ceva”.
Mara tresări.
— A spus chiar asta?
— Da. Și tu încă ai de gând să-i cauți scuze?
Andreea îi cuprinse mâinile.
— Mara, deschide ochii. În timp ce tu te străduiești să fii soția perfectă și să înțelegi pe toată lumea, ei pur și simplu profită de tine. Un bărbat care își iubește soția nu ar alege de fiecare dată să-și pună mama înaintea ei, lăsând-o fără nimic.
Seara, Mara se întoarse în apartamentul gol.
Stătu mult timp în liniște, repetând în minte cuvintele surorii sale.
Încet, începură să iasă la suprafață întâmplări pe care preferase să nu le vadă.
Felul în care doamna Doina critica fiecare supă gătită de Mara.
Ziua în care Paul luase ultimii bani din bugetul comun ca să-i cumpere mamei un aparat scump pentru masajul picioarelor, folosit de ea doar de două ori.
Și Revelionul trecut, când, cu puțin înainte de miezul nopții, Paul se ridicase brusc de la masă și plecase la mama lui fiindcă acesteia i se păruse că cineva încearcă să deschidă ușa de la intrare.
Mara întâmpinase Anul Nou singură.
Își luă telefonul.
De la Paul sosise o altă fotografie.
El și doamna Doina stăteau într-un restaurant de lângă promenadă. În fața lor se aflau farfurii cu carne la grătar, salate și fructe.
Soacra ei părea perfect sănătoasă, rumenă și mulțumită. Purta aceeași rochie nouă de vară.
„Mama se simte mult mai bine. Aerul de mare face minuni! Ne este dor de tine.”
Mara privi fotografia îndelung.
Apoi, în locul durerii cu care se obișnuise, simți cum în ea se ridică o revoltă adevărată.
În seara aceea luă o hotărâre.
Și nu avea să se mai răzgândească.
A doua zi dimineață intră în biroul șefului.
— Domnule Adrian, ați spus recent că s-a eliberat un loc la centrul de vacanță al companiei. Contabila-șefă a renunțat la plecare. Mai este valabilă rezervarea?
Șeful își scoase ochelarii.
— În Mamaia?
— Da.
— Locul este liber. Dar parcă spuneai că nu poți pleca acum din cauza rapoartelor și că vrei să te odihnești cu soțul tău mai târziu.
— Termin rapoartele astăzi. Iar soțul meu este deja în Mamaia. Aș vrea să plec mâine.
Domnul Adrian o privi atent, dar nu-i puse întrebări inutile.
— Bine. Depune cererea.
Mara nu-i spuse lui Paul despre plecare.
Pentru o vreme îl blocă în aplicațiile de mesagerie, astfel încât el să creadă că nu avea semnal, apoi își făcu în liniște bagajul.
Nu pleca însă ca să locuiască alături de soț și soacră în apartamentul lor scump.
Avea un alt plan.
Avionul ateriză devreme, în apropierea litoralului.
Mara merse la centrul de vacanță din Mamaia, se cazată, făcu un duș, își lăsă părul desfăcut și îmbrăcă o rochie ușoară de mătase, cu bretele subțiri.
O păstrase pentru concediul pe care trebuia să-l petreacă împreună cu Paul.
Apoi porni spre mare.
Acolo o aștepta Tudor, un fost coleg de facultate, care locuia de câțiva ani în stațiune.
După terminarea studiilor, se mutase la malul mării, iar în timp deschisese câteva cafenele mici în apropierea plajei.
Mara îi scrisese încă din orașul ei.
Tudor fusese întotdeauna cald și atent cu ea. Când aflase că venise la mare, îi propusese imediat să se întâlnească, să-i arate locurile frumoase și să petreacă puțin timp împreună.
Se întâlniră într-o cafenea aproape de plajă.
Înalt, bronzat și solid, Tudor se apropie de Mara cu un buchet uriaș de trandafiri albi.
— Mara! Chiar tu ești? — zâmbi el și o îmbrățișă cu grijă. — Arăți minunat.
De mult timp nu-i mai spusese nimeni ceva asemănător.
Lângă Tudor, Mara se simți din nou femeie. Nu soția comodă care oferea un acoperiș, nu sursa banilor și nici persoana care trebuia să suporte totul fără să protesteze, ci o femeie frumoasă, a cărei apariție bucura sincer pe cineva.
Comandară limonadă și își amintiră de anii studenției.
Tudor îi povesti întâmplări amuzante despre turiști, despre muncă și despre viața de zi cu zi într-un oraș de la mare.
Nu aduse intenționat vorba despre căsnicia ei. Înțelegea că nu era momentul potrivit.
Mara râdea și simțea cum tensiunea strânsă în ultimii ani începea, puțin câte puțin, să se desprindă de ea.
Pe la ora trei după-amiaza, telefonul începu să sune aproape fără întrerupere.
Era Paul.
Mara îi deblocă numărul și acceptă apelul.
— Mara, ce se întâmplă? — începu el, iritat. — De ieri nu reușesc să dau de tine. Mama s-a îngrijorat. Ne-am gândit că ai pățit ceva.
— Sunt bine — răspunse ea calm, privind spre mare. — Am avut treabă. Cum vă simțiți acolo?
— În general, bine. Doar că mamei nu-i place mâncarea de la hotel, așa că trebuie să mergem mereu la restaurant.
Se opri pentru o clipă, apoi continuă:
— Apropo, îmi poți trimite încă o mie cinci sute de lei?
Mara zâmbi amar.
— Pentru ce?
— Au apărut niște cheltuieli neprevăzute. Mama vrea să meargă într-o excursie prin împrejurimi, dar nu acceptă excursia obișnuită, cu grup. Sunt prea mulți oameni. Am găsit o mașină particulară care ne poate duce, însă mie aproape că mi s-au terminat banii.
— Nu.
— Poftim?
— Nu-ți trimit bani.
La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea.
— Cum adică nu-mi trimiți? Mara, mama are nevoie de ei. Nu are voie să se enerveze. De ce ai devenit dintr-odată atât de zgârcită? Îți pare rău să cheltuiești bani pentru familia mea?
Mara îl privi pe Tudor, care se retrăsese discret spre tejghea.
— Familia mea sunt eu, Paul. Iar familia ta, după cum se vede, sunteți tu și mama ta. Atunci plătiți singuri restaurantele și excursiile private.
— Cum îndrăznești să vorbești așa? — ridică el vocea. — Credeam că m-am căsătorit cu o femeie normală, dar te-ai dovedit egoistă. Mama mi-a spus mereu că te gândești numai la tine!
— Chiar așa?
— Dacă nu-mi trimiți banii imediat, s-ar putea să nici nu mă mai întorc.
Spre propria surprindere, Mara zâmbi.
— Atunci nu te mai întoarce.
Și închise.
Paul stătea sub o umbrelă, pe plajă.
Furia îi făcuse fața aproape purpurie.
Doamna Doina se dusese în apartament să se odihnească, așa că fiul ei rămăsese singur.
Nu-i venea să creadă ce se întâmplase.
Mara, femeia care acceptase întotdeauna, îl refuzase pentru prima dată. Mai mult, îi vorbise într-un ton pe care nu-l mai auzise niciodată.
— Nu-i nimic — mormăi el. — O să stea singură, o să se calmeze, iar apoi tot ea mă va suna și își va cere scuze.
În acel moment, telefonul îi semnală un mesaj nou.
Paul zâmbi satisfăcut.
Era convins că soția se speriase și îi trimisese banii.
Nu apăru însă nicio notificare de la bancă.
În conversație se încărcase o fotografie.
Mara stătea pe pontonul din Mamaia.
Purta rochia frumoasă de mătase pe care o cumpărase pentru vacanța lor.
Vântul îi răvășea părul.
Părea fericită și liberă.
Lângă ea se afla un bărbat înalt, bronzat, îmbrăcat într-o cămașă albă.
Cu o mână o ținea pe Mara în jurul taliei, iar în cealaltă purta un buchet uriaș de trandafiri albi.
Mara îl privea cu un zâmbet cald.
Sub fotografie era scris:
„Salutări de la mare, Paulică. Ai avut dreptate: aerul marin chiar face minuni. Tensiunea mamei tale s-a reglat, iar eu tocmai am început o viață nouă. Când te întorci, vei avea trei ore să-ți iei lucrurile din apartamentul meu. Tot ce rămâne după acest termen va ajunge lângă containerele de gunoi. Ai întrebări?”
Paul se ridică brusc de pe șezlong și răsturnă cocktailul doamnei Doina, care se afla lângă el.
Tot sângele îi pieri din obraji.
Degetele începură să-i tremure.
Încercă de mai multe ori să o sune pe Mara, dar auzi de fiecare dată același mesaj automat: abonatul nu este disponibil.
Fugi la hotel.
Intră în apartament, unde doamna Doina dormea liniștită după prânz.
— Mamă, trezește-te! Împachetează imediat! Ne întoarcem acasă!
Femeia deschise ochii speriată.
— Unde ne întoarcem? Peste o oră am programat tratamentul!
— Mara este aici! La mare! Cu un bărbat! Și mă dă afară din apartament!
Doamna Doina se ridică imediat în capul oaselor.
Într-o clipă uită de slăbiciune și de tensiunea ridicată.
— Cum adică te dă afară? Unde o să te duci? La mine? Apartamentul meu cu trei camere nici măcar nu este renovat complet! Cum îndrăznește? Ești doar soțul ei legitim!
— Mamă, nu mai vorbi și fă-ți bagajele! Trebuie să schimbăm biletele. A scris că va arunca tot ce nu iau cu mine.
În timp ce Paul alerga între cameră, recepție și aeroport, încercând să găsească locuri pe cel mai apropiat zbor, Mara și Tudor se plimbau liniștiți, seara, pe malul mării.
Două luni mai târziu, în apartamentul Marei mirosea a plăcintă cu mere și scorțișoară.
Andreea stătea în bucătărie și își potrivea voalul în fața unei oglinzi mici.
— Mara, uită-te. Așa este bine? Sau să-l prind puțin mai sus?
— Arăți superb — răspunse Mara, așezând ceștile pe masă. — Mihai va rămâne fără cuvinte când te va vedea.
Paul se mutase chiar în seara în care se întorsese de la mare.
Încercase să facă scandal și venise împreună cu doamna Doina.
Soacra Marei țipase pe toată scara blocului, acuzând-o de cruzime, nerecunoștință și distrugerea familiei.
Mara nici măcar nu deschisese ușa.
În fața apartamentului stătuseră doi angajați ai unei firme de pază, recomandați de Tudor.
Toate lucrurile lui Paul fuseseră împachetate cu grijă în cutii și scoase pe palier exact la ora pe care i-o comunicase.
După divorț, Paul se mutase la mama lui.
Acum locuia în apartamentul ei spațios, cu trei camere.
Potrivit cunoștințelor comune, mama și fiul se certau fără încetare și se acuzau reciproc că vacanța de la mare le distrusese viața pe care o avuseseră până atunci.
Doamna Doina nu se mai plângea de slăbiciune și tensiune.
Acum trebuia să-i gătească zilnic fiului adult, să-i spele cămășile și să-i suporte reproșurile.
Mara se așeză pe canapea și își verifică telefonul.
Primise un mesaj de la Tudor:
„Sâmbătă ajung în oraș. Vii să mă iei? De data aceasta am cumpărat direct două bilete. Cred că este timpul să-ți ofer, în sfârșit, o vacanță adevărată.”
Mara zâmbi.
Nu o mai interesa ce credea despre ea fosta soacră, ce spuneau vecinii sau ce comentau rudele lui Paul.
În viața ei nu mai exista un bărbat pentru care să fie nevoită să renunțe mereu la propriile dorințe, să sufere și să se justifice.
Singurătatea îi adusese liniște.
Iar dacă, într-o zi, un alt bărbat avea să apară lângă ea, urma să fie unul care să o prețuiască pe ea însăși, nu apartamentul ei, salariul ei sau răbdarea ei nesfârșită.
Lecția aceea avea să rămână cu ea pentru totdeauna.