În fiecare dimineață, imediat ce măcelarul ridica obloanele prăvăliei din cartier, o femeie în vârstă intra grăbită și cerea exact același lucru: șaizeci de kilograme de carne de vită. Mihai, proprietarul măcelăriei, o cunoștea pe Elena de ani întregi. Era o femeie discretă, care până atunci cumpărase doar câteva bucăți de carne pentru masa ei. Acum însă o privea cum număra cu mâinile tremurânde bancnote mototolite și pleca târând după ea sacoșe grele. Nu reușea nicidecum să înțeleagă ce se întâmplă.
La început, Elena i-a spus că fiul ei venise în vizită și că pregătea o masă mare pentru întreaga familie. Mihai a acceptat explicația, dar chiar în aceeași seară a aflat ceva care i-a înghețat sângele în vine: fiul femeii murise cu câțiva ani în urmă. Atunci, pentru cine cumpăra ea toate acele zeci de kilograme de carne?
Comportamentul femeii devenea tot mai neliniștitor.
În dimineața următoare, bătrâna s-a întors și a comandat din nou șaizeci de kilograme. A repetat același lucru a doua zi, apoi și în ziua care a urmat. Evita orice conversație, refuza categoric să fie ajutată și, de fiecare dată când pleca, se uita neliniștită peste umăr, de parcă s-ar fi temut că cineva o urmărea. Mihai a hotărât să afle adevărul. Într-o dimineață, a pornit după ea, păstrând o distanță suficient de mare ca să nu fie observat.
Elena a așezat pachetele într-un cărucior vechi și s-a îndreptat spre clădirile industriale părăsite de la marginea orașului. A trecut printr-o poartă ruginită și a dispărut înăuntru. Aproape o oră mai târziu, femeia a ieșit din nou, însă căruciorul era complet gol.
În aceeași seară, Mihai a zărit-o în apropierea containerelor pentru materiale reciclabile. Elena strângea carton, sticle și bucăți de metal, punând deoparte cu grijă fiecare monedă pe care reușea să o primească. Cu toate acestea, în dimineața următoare s-a întors la măcelărie și a făcut din nou aceeași comandă uriașă de carne.
Zvonurile și sesizarea la poliție
Vecinii au început și ei să-i observe drumurile misterioase. Vorbele s-au răspândit rapid, iar în scurt timp câțiva oameni au anunțat poliția, îngrijorați de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în interiorul halei abandonate. Când polițiștii au venit să verifice clădirea, Elena s-a așezat în fața porții și a refuzat cu încăpățânare să-i lase să intre.
Din adâncul construcției s-a auzit brusc o lovitură înfundată, urmată de un foșnet rapid, ca și cum ceva s-ar fi mișcat înăuntru. Femeia a albit la față și s-a prins și mai tare de lacăt. Unul dintre polițiști i-a îndepărtat cu grijă mâna, în timp ce celălalt a îndreptat lanterna spre deschizătura apărută între porți. Când zăvorul a cedat în cele din urmă, iar ușile ruginite s-au deschis cu un scârțâit puternic, oamenii legii au făcut câțiva pași în întuneric… apoi au rămas nemișcați.
Ce se afla în interiorul clădirii
Raze de lumină au tăiat bezna și au scos la iveală zeci de ochi strălucitori. Nu erau însă ochi de oameni. În fața lor se aflau câini. Foarte mulți câini. Unii erau slabi până la epuizare, alții aveau răni, iar câteva animale bătrâne abia se mai țineau pe picioare. Printre ele se strecurau pisici, iar într-un colț îndepărtat stăteau lipiți unul de altul doi pui de căprioară speriați, salvați de cineva cu ceva timp în urmă.
Niciun animal nu era agresiv. De îndată ce Elena a intrat în hală, câinii au început să dea din coadă și s-au apropiat de ea unul câte unul.
— Spuneți-mi… de cât timp faceți asta? a întrebat unul dintre polițiști, coborând lanterna.
— De aproape trei ani, a răspuns ea încet, ștergându-și lacrimile.