În sufletul Anei se amestecară toate.
Furia.
Nedumerirea.
Și o ușurare ciudată, pe care refuza să și-o recunoască.
— De ce nu mi-a spus adevărul?
— Era convins că va rezolva totul înainte de nuntă. Apoi lucrurile s-au desfășurat prea repede.
Elena puse documentele deoparte.
— Trebuie să vorbesc cu el.
— Este decizia dumneavoastră, răspunse avocata calm. Dar mai există un dosar.
— Care?
Elena trase spre ea o altă mapă.
— Ultima scrisoare a Marianei. A fost redactată cu puțin timp înainte de moartea ei.
Ana deschise foaia.
Și citi câteva rânduri care îi tăiară respirația.
„Dacă cineva îl va căuta vreodată pe Dumitru, spuneți-i atât: l-am iertat cu mult timp în urmă. Nu este vina lui că nu a ajuns la timp. Eu am fost cea care nu i-a permis să rămână lângă mine.”
Ana privi îndelung textul.
— Știa ce se întâmplă?
— Da.
— Și totuși l-a lăsat prins în această căsătorie?
— A fost alegerea ei.
Tăcerea continuă.
Dincolo de fereastră, mașinile treceau, iar orașul își urma cursul. Înăuntrul Anei însă, ceva începea să se schimbe încet.
Înțelese lucrul cel mai important.
Nu era o poveste despre trădare în sensul obișnuit al cuvântului.
Era un lanț de întârzieri.
De lucruri nespuse.
De decizii luate de oameni diferiți, care se întâlniseră în cel mai nepotrivit moment.
Seara, Ana se întoarse la părinții ei, dar nu mai plângea.
Doar tăcea.
Telefonul sună din nou.
Era Dumitru.
Ana privi mult timp ecranul, apoi răspunse.
— Ana… unde ești? Vocea lui era încordată.
— Știu tot, spuse ea liniștit.
La celălalt capăt se lăsă o pauză.
— Ce știi?
— Despre Mariana.
Dumitru trase aer în piept, brusc.
— Am încercat să-ți spun…
— Nu ai avut timp, îl întrerupse ea.
Se lăsă din nou liniște.
Dar, pentru prima dată în întreaga lor conversație, vocea lui nu mai tremura de frică.
— Trebuie să ne întâlnim, spuse el încet.
Ana închise ochii.
Și, pentru prima dată de la începutul acelei zile, nu mai simți nici durere, nici furie.
Doar claritate.
— Bine, răspunse ea. Dar nu va mai fi ca înainte.
Apoi închise.
Seara se lăsă peste oraș.
Străzile arătau la fel.
Luminile ferestrelor se aprindeau ca în fiecare zi.
Doar viața Anei nu mai putea fi aceeași.