Andreea se trezea în fiecare dimineață la ora șase, când întunericul încă apăsa peste ferestre. Un duș rapid, o cafea băută aproape din mers, geanta plină cu caiete și fuga spre autobuz, ca să ajungă la prima oră. În același timp, Vlad dormea de obicei întins pe patul lor larg, cu brațele aruncate peste pernă. Ziua lui de lucru începea mult mai târziu, aproape de ora zece, când Andreea apucase deja să predea două lecții de matematică și se pregătea să intre la a treia.
De trei ani locuiau împreună într-un apartament spațios, aflat chiar în centrul orașului. Vlad îl cumpărase înainte ca ea să-l cunoască. Avea trei camere, tavane înalte și ferestre panoramice uriașe. Andreea își amintea și acum ziua în care trecuse pentru prima dată pragul acelei locuințe. Garsoniera ei mică, de la marginea orașului, părea aproape o jucărie pe lângă apartamentul acela.
Vlad conducea o firmă de construcții care îi aducea profituri stabile și considerabile. Contracte, șantiere, negocieri, întâlniri cu investitori — viața lui era alcătuită din cifre, tranzacții și discuții de afaceri. Andreea preda matematica la o școală obișnuită. Seara târziu verifica lucrări, iar uneori pregătea gratuit elevii pentru examene, fiindcă nu știa să refuze atunci când un copil îi cerea ajutorul.
La început, relația lor păruse aproape perfectă. Vlad fusese atras de blândețea Andreei, de felul în care reușea să se apropie de aproape orice copil, de răbdarea și liniștea ei interioară. Andreea, la rândul ei, admira ambiția lui, siguranța cu care lua decizii și caracterul hotărât. Li se părea că se completează ideal: energia lui era echilibrată de delicatețea ei, iar ambițiile lui, de stabilitatea pe care ea o aducea în viața lor.
După puțin mai mult de un an, însă, lucrurile au început să se schimbe încet. Firma lui Vlad se extindea, contractele deveneau tot mai mari, iar sumele discutate în biroul lui erau din ce în ce mai impresionante. Odată cu banii, creștea și părerea pe care o avea despre propria importanță.
Primele semnale le-a trecut cu vederea. Nu a vrut să le ia în serios. Într-o seară, la cină, Vlad i-a spus din senin:
— Uneori chiar nu înțeleg de ce mai mergi la serviciu. Cu salariul tău abia poți plăti facturile.
Andreea zâmbise stingherit și nu-i răspunsese. Și-a spus că probabil era obosit sau că făcuse o glumă proastă.
Apoi au început întâlnirile cu prietenii lui Vlad. Într-o seară erau șase persoane la un restaurant și discutau despre un proiect nou. Andreea îi asculta doar pe jumătate, gândindu-se la lecțiile de a doua zi. Vlad a spus o glumă, toți au izbucnit în râs, iar apoi a adăugat, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume:
— Andreea încă se joacă de-a școala, în timp ce eu întrețin casa și pe ea.
La masă s-au auzit din nou râsete.
Andreea a simțit cum i se încing obrajii. Și-a plecat privirea spre farfurie și a strâns șervețelul sub masă. Ar fi vrut să-l contrazică, să spună orice, însă gâtul i se blocase.
A tăcut din nou.
Acasă, totuși, a încercat să vorbească despre ce se întâmplase.
— Vlad, mă doare când vorbești așa despre munca mea. Muncesc, încerc să…
— Hai, lasă — a întrerupt-o el, fără să-și ridice ochii din laptop. — A fost doar o glumă. Tu iei totul prea personal.
Cu timpul, Vlad a început să ignore în mod deschis părerea ei.
Când trebuiau să aleagă destinația pentru vacanță, Andreea a propus să meargă în Grecia. Își dorea să vadă temple vechi, să se plimbe pe străduțe înguste și să simtă atmosfera unui oraș încărcat de istorie.
Vlad a zâmbit batjocoritor.
— Eu hotărăsc. Eu plătesc.
Au ajuns, în cele din urmă, în Turcia. Hotelul de cinci stele l-a ales singur.
Andreea nu a mai spus nimic.
Când au căutat mobilă pentru sufragerie, ea i-a arătat un model de canapea deschisă la culoare, comodă și la un preț rezonabil.
Vlad nici măcar nu s-a uitat cu atenție.
— Aleg eu. Oricum nu ai gust.
A cumpărat un colțar imens, din piele neagră, care a costat aproape treizeci de mii de lei. Era scump și arăta impresionant, dar, dacă era să spună adevărul, nu era deloc confortabil.
De fiecare dată când Andreea încerca să discute cu el între patru ochi despre felul în care se purta, Vlad se enerva.
— Îți dai seama cât fac eu pentru tine? Locuiești într-un apartament minunat, mergi în vacanțe, te îmbraci decent! Și tu ce-mi oferi în schimb? Salariul tău de câteva mii de lei? E ridicol!
Andreea se închidea tot mai mult în ea.
A încetat să-i mai povestească despre planurile ei și aproape că nu mai propunea nimic. Își continua pur și simplu viața: mergea la școală, gătea, făcea ordine, iar seara corecta caietele elevilor.
Își repeta că situația nu putea dura la nesfârșit.
Că Vlad trecea printr-o perioadă grea.
Că, într-o zi, avea să redevină omul de la început.
Că iubirea lor va fi mai puternică decât toate problemele.
Dar umilințele deveneau tot mai dese.
La aniversarea unuia dintre partenerii de afaceri ai lui Vlad s-au adunat aproape treizeci de persoane. Restaurantul era elegant, șampania curgea fără oprire, iar la masa lungă se vorbea despre investiții, contracte, profituri și proiecte noi.
La un moment dat, Vlad a râs zgomotos și s-a hotărât să spună tuturor o altă „poveste amuzantă”.
— Vă imaginați că Andreea s-a gândit recent să-mi dea sfaturi despre afaceri? M-a întrebat dacă am verificat reputația unui antreprenor. O profesoară de matematică îmi explică mie cum să-mi conduc firma de construcții!
Masa a izbucnit în râs.
Cineva chiar l-a bătut pe umăr, încurajându-i gluma.
Andreea a rămas cu fața împietrită și cu degetele strânse ascunse sub masă. Privea farfuria și nu îndrăznea să ridice ochii.
Seara aceea părea că nu se mai termină.
Când au ajuns acasă, Andreea s-a închis în baie și a plâns mult timp, apăsând prosopul peste gură ca să nu o audă Vlad.
Apoi și-a spălat fața cu apă rece și s-a dus la culcare.
Dimineața i-a pregătit micul dejun, l-a sărutat înainte să plece și i-a urat o zi bună.
Se agăța cu disperare de amintiri.
De Vlad cel din primul an al relației lor.
Atent.
Grijuliu.
Respectuos.
Andreea era convinsă că îl putea aduce înapoi dacă avea destulă răbdare, dacă îl înțelegea și îl iubea suficient.
Adevărul a ieșit la iveală din întâmplare.
Era o seară obișnuită de marți. Andreea stătea în bucătărie și corecta lucrări, în timp ce Vlad se afla în sufragerie și vorbea la telefon cu unul dintre clienții săi.
După ce a încheiat conversația, a strigat:
— Andreea, adu-mi telefonul! E în dormitor, pe noptieră!
Ea a lăsat pixul și s-a dus în cameră.
Telefonul era exact acolo unde spusese Vlad.
Ecranul era deblocat.
Pe el era deschisă o conversație.
Numele femeii era Ioana.
Andreea nu avusese intenția să citească mesajele altcuiva. Privirea i-a căzut însă singură pe ultima frază:
„Mi-e dor de tine. Când ne vedem din nou? Te vreau.”
Mai jos era răspunsul lui Vlad:
„Mâine seară. Vino la opt.”
Andreea a rămas nemișcată, cu telefonul în mâini.
Câteva secunde a privit pur și simplu ecranul.
Apoi a derulat conversația în sus.
Mesajele erau atât de explicite, încât nu mai putea exista nicio îndoială.
Discuțiile durau de aproape cinci luni.
Poate chiar de mai mult timp.
Întâlniri.
Complimente.
Promisiuni.
O viață întreagă, ascunsă în paralel cu mariajul lor.
Mâinile Andreei au început să-i tremure.
A ieșit încet din dormitor și s-a întors în sufragerie.
Vlad stătea în fața laptopului.
Andreea i-a întins telefonul.
— Cine este femeia asta? a întrebat ea încet.
Vlad a luat aparatul și a privit ecranul.
Pentru o clipă, pe chipul lui s-a văzut uimirea.
Imediat însă, uimirea a fost înlocuită de furie.
— Tu îmi citești mesajele? Ai înnebunit? Asta se numește viață privată!
— Cine este femeia asta? a repetat Andreea, de data aceasta cu voce apăsată.
— Nimeni! O simplă cunoștință! Iar faci din nimic o dramă!
— Vlad, am văzut tot. Nu mă minți.
El s-a ridicat brusc și a aruncat telefonul pe masă.
— Și ce vrei acum? Să faci scandal? Să începi să plângi?
— De ce? a întrebat Andreea, simțind cum în ea se ridică o căldură dureroasă, ținută prea mult timp sub control. De ce faci asta cu mine?
— Pentru că ești plictisitoare! a izbucnit Vlad, fără să mai încerce să se stăpânească. Tu și școala ta, tu și caietele tale! Ești mereu obosită, mereu ocupată! Cu tine nu se poate trăi frumos. Numai sfaturi și morală de profesoară!
— Muncesc! Pentru prima dată după mult timp, Andreea și-a ridicat vocea. Încerc! Fac tot ce pot ca să-ți fie bine! Gătesc, fac curățenie, te susțin! Iar tu mă înșeli și tot pe mine mă acuzi?!
— M-am săturat de tine! Vlad a făcut un pas spre ea, cu fața schimonosită de furie. M-am săturat să mă prefac că însemni ceva! O profesoară care câștigă câteva mii de lei! Locuiești în apartamentul meu, mergi în vacanțe pe banii mei și porți haine plătite de mine!
— Nu ți-am cerut niciodată nimic! Andreea abia mai putea respira de durere și furie. Am muncit mereu, întotdeauna…
— Fă-ți bagajele, a întrerupt-o el rece. Și pleacă din casa mea.
Andreea a încremenit.
Câteva clipe a rămas în fața lui fără să priceapă sensul cuvintelor.
— Ce?
— Ai auzit foarte bine. Strânge-ți lucrurile și pleacă. Nu mai vreau să te văd.
Vlad nu s-a oprit acolo.
Cuvintele au început să curgă unul după altul, fiecare mai crud decât cel dinainte.
— Fără mine nu ești nimeni, înțelegi? Din salariul tău nici măcar nu-ți permiți să închiriezi o locuință decentă! O să ajungi într-o cameră înghesuită, undeva la marginea orașului! Sunt mii ca tine: profesoare șterse și plictisitoare! Eu îmi găsesc alta într-o săptămână!
Andreea îl privea fără să spună nimic.
Simțea cum ceva important se stinge înăuntrul ei.
Dar nu era iubirea.
Era iluzia.
Iluzia că omul din fața ei fusese cândva sprijinul ei.
Familia ei.
Omul cel mai apropiat.
Vlad i-a văzut chipul și a râs.
— Nici măcar să plângi cum trebuie nu știi! Stai ca o statuie! Hai, adună-ți lucrurile! Sau crezi că o să mă răzgândesc? Nici să nu speri!
Andreea s-a întors și a intrat în dormitor.
A scos o geantă mare din dulap și a început să pună haine în ea.
Blugi.
Un pulover.
Lenjerie.
Actele din sertar.
O fotografie a părinților ei, înrămată, pe care mama i-o dăruise de ziua ei.
Vlad a rămas în prag, sprijinit de tocul ușii, și a continuat să vorbească.
— O să vezi, într-o săptămână o să te întorci singură în genunchi. O să mă rogi să te primesc înapoi. Iar eu o să mă gândesc dacă mai am nevoie de tine.
Andreea a închis geanta.
Și-a luat jacheta din cuier și a trecut pe lângă el spre hol.
S-a încălțat.
A pus mâna pe clanță.
— Hai, fugi la mămica ta! a strigat Vlad în urma ei. Dar nu uita să lași cheile!
Andreea și-a scos cheia fără să răspundă și a așezat-o pe măsuța de lângă ușă.
A deschis.
A ieșit.
A închis ușa în urma ei fără zgomot.
Nu a trântit-o.
Pe palier a rămas nemișcată câteva secunde.
Apoi și-a scos telefonul și a chemat un taxi.
A indicat adresa părinților, apartamentul de la marginea orașului în care locuiau Mariana și Sorin.
Era o locuință obișnuită, cu două camere, într-un bloc vechi.
Mașina a ajuns după aproximativ zece minute.
Andreea s-a așezat pe bancheta din spate și și-a pus geanta alături.
Șoferul a întrebat-o dacă dorea să pornească muzica.
Ea l-a rugat să meargă în liniște.
Părinții au întâmpinat-o aproape de ora zece seara.
Mariana a deschis ușa îmbrăcată într-un halat de casă. Când a văzut fața palidă și trasă a fiicei sale, a tras-o pur și simplu la piept.
Nu i-a pus întrebări.
Sorin a pus apa la fiert, a scos din dulap lenjerie curată și s-a dus să pregătească patul din fosta cameră a Andreei.
Ea s-a întins pe patul în care dormise în adolescență.
Pe pereți mai erau încă afișe vechi.
Pe raft se aflau manuale și cărți din copilărie.
Andreea privea tavanul și nu plângea.
Zăcea nemișcată, încercând să înțeleagă cum se putea destrăma într-o singură seară viața pe care o construise timp de trei ani.
În primele săptămâni, Vlad s-a bucurat de libertatea lui.
Se întâlnea cu Ioana, femeia din conversațiile ascunse.
Mergea la restaurante scumpe și în cluburi.
Publica fotografii pe rețelele sociale.
Mașina lui.
Ceasul scump.
Un pahar de whisky în mână.
Sub fotografii scria lucruri precum: „Trăiesc exact cum vreau”.
Prietenii îl felicitau pentru „eliberare”.
Îi spuneau că Andreea îl ținuse mereu pe loc și că, în sfârșit, putea să se bucure de viață.
Vlad se simțea un învingător.
De succes.
Liber.
Independent.
În tot acest timp nu i-a trimis Andreei niciun mesaj.
Nu a sunat-o.
Era convins că ea suferea și că, mai devreme sau mai târziu, avea să apară singură la ușa lui, rugându-l să o primească înapoi.
Au trecut șase luni.
A venit luna martie.
Aerul era încă rece, dar soarele începea să încălzească străzile cu o lumină de primăvară.
Atunci au apărut primele probleme serioase ale lui Vlad.
La început păreau neînsemnate.
Un contract a fost anulat.
Un antreprenor s-a dovedit a fi un escroc și a dispărut cu un avans de aproape două sute de mii de lei.
Vlad nu s-a alarmat prea tare.
Asemenea lucruri se întâmplă, și-a spus. Va recupera banii.
La scurt timp însă, un investitor important s-a retras dintr-un proiect.
Vlad investise o sumă uriașă în construirea unui centru comercial și spera să obțină profit după aproximativ un an. Investitorul s-a răzgândit brusc și și-a retras partea.
Vlad a rămas cu un șantier neterminat și datorii enorme față de furnizori.
A început să ia decizii grăbite, fără să mai analizeze nimic.
În trecut, Andreea citea adesea contractele pe care le aducea el acasă. Observa clauzele neclare, punea întrebări și îi atrăgea atenția asupra riscurilor.
„Vlad, aici scrie că penalizarea pentru întârziere este de treizeci la sută. Ești sigur că veți termina la timp?”
Sau:
„Uită-te aici. Cu litere mici este menționată răspunderea materială integrală. Poate ar trebui să vadă contractul un avocat.”
Vlad se enerva și îi respingea observațiile.
După aceea însă recitea documentele.
Se mai gândea.
Verifica încă o dată.
Acum nu mai era nimeni lângă el care să-i oprească la timp siguranța exagerată și graba.
Firma pierdea contract după contract.
Banii se împuținau.
Datoriile creșteau.
Până la sfârșitul verii, Vlad a înțeles că afacerea se afla la un pas de faliment.
Și prietenii au început să dispară.
Înainte, erau bucuroși să petreacă timp cu el. Vlad achita nota pentru toți, rezerva mese în localuri scumpe și comanda cele mai scumpe băuturi.
De îndată ce banii au început să se termine, prietenii lui au descoperit brusc că aveau nenumărate obligații.
Unii aveau familie.
Alții aveau mult de lucru.
Câțiva spuneau pur și simplu că erau prea obosiți.
Ioana a dispărut aproape imediat după ce a aflat că Vlad avea dificultăți financiare.
El i-a recunoscut că lucrurile mergeau prost și că avea nevoie de timp pentru a-și reveni.
Ea i-a răspuns că trebuia să se gândească.
După aceea nu i-a mai răspuns la telefon.
Vlad a rămas singur în apartamentul lui uriaș.
Trei camere.
Ferestre panoramice.
Liniște.
Stătea pe canapeaua aceea din piele, cumpărată cu aproape treizeci de mii de lei, și simțea o singurătate care îl apăsa până la sufocare.
Atunci a început să se gândească tot mai des la Andreea.
La felul în care îl aștepta după serviciu.
La cinele pe care le pregătea.
La întrebarea ei simplă: cum ți-a fost ziua?
Și își amintea că ea îl întreba sincer.
Nu din obligație.
Nu pentru că așa trebuia.
Ci pentru că îi păsa cu adevărat.
Își amintea și noaptea în care Andreea rămăsese lângă el până aproape de ora trei, în timp ce pregătea o prezentare importantă.
Îi făcuse cafea.
Verificase cifrele.
Observase greșelile.
Îl încurajase.
Crezuse în el.
Atunci Vlad a înțeles, în sfârșit, un adevăr simplu.
Andreea fusese singurul om care îl iubise fără să țină cont de bani.
Nu pentru mașină.
Nu pentru poziție.
Nu pentru imaginea de om de afaceri de succes.
Îl iubise pe el, așa cum era cu adevărat.
Cu temerile și slăbiciunile pe care el le ascundea de ani întregi sub masca bărbatului sigur pe sine.
Abia acum, când aproape totul se prăbușise, Vlad a priceput ce comoară aruncase singur din viața lui.
Din orgoliu.
Din cruzime.
Din prostie.
Vinovăția l-a copleșit atât de tare, încât aproape că a încetat să mai mănânce și să doarmă normal.
Se plimba prin apartament și descoperea lucruri uitate de Andreea.
O cană pe care scria „Cea mai bună profesoară”, lăsată în bucătărie.
Papucii de casă de sub pat.
O carte rămasă pe raft.
În cele din urmă, Vlad a vrut să afle cum trăia ea.
A intrat pe rețelele sociale.
Pagina Andreei era închisă.
Atunci i-a scris Mihaelei, o cunoștință comună care lucra la aceeași școală:
„Mihaela, ce mai face Andreea? Este bine?”
Răspunsul a venit abia a doua zi:
„Vlad, Andreea este foarte bine. A fost promovată și acum este director adjunct, responsabilă cu activitățile educative. Colegii o respectă, iar elevii o adoră. Deocamdată locuiește cu părinții, dar caută să închirieze un apartament.”
Vlad a citit mesajul de mai multe ori.
Promovare.
Director adjunct.
Andreea nu se prăbușise.
Nu se întorsese la el.
Nu venise în genunchi, așa cum îi spusese el cu atâta cruzime.
Își continuase drumul.
Vlad a deschis pagina școlii și a găsit o fotografie de la o ședință a cadrelor didactice.
Andreea stătea lângă tablă și le povestea ceva colegilor, zâmbind.
Avea părul mai scurt.
O tunsoare nouă.
Purta un sacou roșu aprins, pe care el nu-l mai văzuse niciodată.
Dar cel mai mult i se schimbase privirea.
În ochii ei apăruseră siguranța.
Liniștea.
Puterea.
Vlad a rămas mult timp privind fotografia.
Andreea devenise cu adevărat alt om.
Parcă se eliberase, în sfârșit, de povara grea pe care o purtase ani întregi pe umeri.
Parcă învățase din nou să respire.
S-au întâlnit din întâmplare într-o sâmbătă după-amiază.
Vlad trecea pe lângă o librărie din centrul orașului când ușile s-au deschis, iar afară a ieșit o femeie cu o sacoșă plină de cărți.
Vorbea la telefon și râdea.
Vlad nu a recunoscut-o imediat.
S-a oprit.
A privit-o mai atent.
Andreea.
Dar părea o persoană cu totul diferită.
Părul ei scurt avea acum o ușoară nuanță arămie, deși înainte fusese lung și închis la culoare.
Purta blugi, o jachetă deschisă și un fular.
Avea un machiaj discret.
În trecut aproape că nu se machia niciodată.
Râdea.
Liber.
Sincer.
Fără să se ascundă.
Vlad nu-și mai amintea când o văzuse ultima dată atât de fericită.
Andreea și-a încheiat conversația și și-a băgat telefonul în buzunar.
Privirea i s-a plimbat peste stradă și s-a oprit asupra lui Vlad.
O secundă.
Apoi încă una.
L-a recunoscut.
A înclinat ușor capul.
Politicos.
Distant.
Exact așa saluți un om pe care l-ai cunoscut cândva, dar de care nu te mai leagă nimic.
După aceea s-a întors și și-a continuat drumul.
Vlad a rămas pe loc.
Nu a fost în stare nici măcar să se miște.
Faptul că Andreea îl privise ca pe un străin l-a durut mai tare decât orice reproș.
De parcă el nu mai însemna absolut nimic pentru ea.
În zilele care au urmat, Vlad nu și-a mai găsit liniștea.
Se plimba prin apartament.
Se gândea.
Scria mesaje către Andreea, apoi le ștergea.
După aceea compunea altele.
Și le ștergea din nou.
În cele din urmă, și-a făcut curaj:
„Andreea, ne putem întâlni? Trebuie să vorbesc cu tine.”
Ea a citit mesajul după aproximativ o oră.
Nu i-a răspuns.
Vlad a așteptat o zi.
Apoi încă una.
Apoi a treia.
Abia în a patra zi a primit un răspuns scurt:
„Bine. La cafeneaua de pe bulevardul principal, unde mi-am sărbătorit ziua de naștere. Mâine, la șase.”
Vlad a ajuns cu un sfert de oră mai devreme.
A ales o masă lângă fereastră și a comandat apă.
Mâinile îi tremurau vizibil.
Andreea a apărut exact la ora șase.
Și-a scos jacheta.
S-a așezat în fața lui.
L-a privit liniștit.
Nu era nici furie în ochii ei, nici bucurie.
Aproape nicio emoție.
— Bună, a spus Vlad încet.
— Bună, a răspuns Andreea cu o voce calmă.
— Îți mulțumesc că ai venit.
Ea doar a înclinat puțin capul.
Vlad a inspirat adânc și a început să vorbească.
Cuvintele i-au ieșit parcă singure:
— Andreea, m-am purtat îngrozitor cu tine. Am fost crud, egoist și prost. Te-am făcut să te simți fără valoare, te-am umilit și te-am înșelat. Te-am dat afară din casa mea, apoi am râs în urma ta. M-am comportat ca ultimul ticălos.
Andreea îl asculta fără să-l întrerupă.
Chipul îi rămânea liniștit.
— Acum înțeleg ce greșeală cumplită am făcut, a continuat Vlad, iar vocea a început să-i tremure. Tu ai fost singurul om care m-a iubit cu adevărat. Nu pentru bani și nici pentru poziția mea. M-ai iubit pe mine. M-ai sprijinit, ai crezut în mine, m-ai ajutat. Iar eu… eu nu am văzut nimic.
Vlad și-a întins mâna peste masă, vrând să-i atingă degetele.
Andreea și-a retras calm mâna și a așezat-o în poală.
— Firma aproape s-a prăbușit, a mărturisit Vlad. Prietenii au dispărut. Femeia aceea a plecat imediat ce a aflat că am probleme cu banii. Am rămas singur. Și atunci am înțeles că am pierdut ceea ce era mai important. Te-am pierdut pe tine.
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
Pentru prima dată după mulți ani, Vlad își îngăduia să fie văzut slab.
— Andreea, te rog, mai dă-mi o șansă. Mă voi schimba. Îți promit. Voi deveni alt om. Acum înțeleg cât de importantă ai fost pentru mine și cât de mult am greșit. Te rog.
A tăcut.
Părea golit de toate puterile.
Aștepta.
Măcar un cuvânt.
O privire.
Un semn cât de mic că ar fi existat posibilitatea iertării.
Andreea nu spunea nimic.
Îl privea atent și calm.
Secundele treceau încet, chinuitor.
Vlad încerca să găsească în ochii ei orice urmă de emoție.
Furie?
Milă?
Un rest de iubire?
Nu a văzut nimic.
Doar siguranța liniștită a unui om care își luase deja hotărârea.
A trecut un minut.
Poate două.
Vlad n-a mai rezistat.
— Andreea, spune ceva, te rog.
Ea s-a ridicat încet de la masă.
Și-a luat geanta.
Și-a pus jacheta.
— Andreea, stai! Vlad s-a ridicat și el brusc. Unde pleci? Hai să vorbim!
Ea s-a îndreptat spre ieșire.
Calmă.
Sigură.
Fără să privească înapoi.
— Andreea! a strigat Vlad.
Ea a deschis ușa cafenelei și a ieșit în stradă.
Nu s-a întors.
Nu i-a răspuns.
Pur și simplu a plecat.
Vlad a rămas în picioare lângă masă.
Privea prin fereastră cum Andreea mergea pe trotuar și cum silueta ei se pierdea treptat printre trecătorii serii.
Apoi s-a așezat încet pe scaun.
Tăcerea Andreei fusese un verdict.
Definitiv.
Fără drept de apel.
Dar acum tăcerea ei nu mai însemna slăbiciune, așa cum însemnase odinioară, când îndurase umilințele și se temuse să riposteze.
Acum, în ea se afla forță.
Forța unei femei care își înțelesese, în sfârșit, propria valoare și care nu mai avea să permită niciodată unui alt om să o convingă că valorează mai puțin.
Vlad o pierduse pe Andreea pentru totdeauna.
Iar de atunci înainte trebuia să trăiască alături de urmările propriei cruzimi, ale siguranței lui trufașe și ale aroganței.
Cu golul pe care și-l crease singur.
Cu singurătatea pe care tot el o alesese.