Ioana l-a văzut.
Ochii i s-au mărit, iar în ei au apărut imediat lacrimile.
— Andrei? Ce cauți aici?
Vocea lui era răgușită.
— Știu tot. Sau aproape tot. Tu credeai că am plecat la Cluj. Dar te-am văzut ieri lângă aeroport și te-am urmărit.
Ioana și-a coborât încet mâinile.
Lacrimile i-au alunecat pe obraji.
— N-am vrut să te implic, a șoptit. Totul a început din cauza tatălui meu. Le datora oamenilor ăstora o sumă uriașă. Mi-au spus că îl omoară dacă nu-i ajut să ajungă la documentele vechi despre terenuri. La început mi-au jurat că va fi o singură dată. Am acceptat, crezând că după aceea ne vor lăsa în pace. Dar au revenit. Au cerut alte documente, alte informații. Când am încercat să mă opresc, au început din nou cu amenințările.
Andrei s-a apropiat și a strâns-o în brațe.
Ioana tremura atât de tare încât îi simțea fiecare mișcare.
— S-a terminat, i-a spus el. Nu mai pot să-ți facă rău. Mihai mi-a promis că vei fi protejată. O să fii audiată ca martor. O să trecem prin toate împreună.
— Dar te-am mințit de atâtea ori, a izbucnit Ioana. Am crezut că așa te protejez. Mi-a fost frică să nu ajungă și la tine.
— Trebuia să ai încredere în mine, i-a răspuns Andrei încet, mângâindu-i părul. Sunt furios că ai ascuns totul. Dar înțeleg de ce ai făcut-o. O să rezolvăm lucrurile pas cu pas. Acum contează că ești vie.
Au rămas îmbrățișați în mijlocul parcului, înconjurați de polițiști.
În depărtare se auzeau sirene. Oamenii din echipa operativă vorbeau prin stații, iar bărbatul reținut era condus spre una dintre mașini.
Andrei s-a uitat la chipul ud de lacrimi al soției sale.
Pentru prima dată în ultimele douăzeci și patru de ore, a simțit că poate respira.
Au ajuns acasă abia târziu, spre seară.
Mihai l-a sunat și i-a spus că majoritatea membrilor grupării fuseseră reținuți. Ioana urma să fie tratată drept martor important în dosar. Avea să treacă prin mai multe audieri și trebuia să le ofere anchetatorilor tot ce știa, însă, datorită colaborării și circumstanțelor în care fusese constrânsă, situația ei juridică nu avea să se transforme într-o urmărire penală împotriva ei.
În bucătărie, Andrei și Ioana stăteau unul în fața celuilalt, cu două căni de ceai care se răciseră de mult.
Între ei era tăcere.
O tăcere grea, dar diferită de cea din ultimele luni.
Nu mai era plină de bănuieli.
Nu mai ascundea o minciună.
După un timp, Andrei a vorbit primul.
— Să nu-mi mai ascunzi niciodată adevărul. Indiferent ce se întâmplă. Suntem soț și soție. Dacă vine o problemă peste noi, trebuie să trecem prin ea împreună.
Ioana l-a privit mult timp.
Apoi i-a luat mâna și a strâns-o cu putere.
— Îți promit.
Dincolo de geam se lăsa încet întunericul.
Felinar după felinar se aprindea pe străzi, iar orașul își relua ritmul obișnuit, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Pentru Andrei, deplasarea la Cluj-Napoca, avionul pierdut și întâlnirea care cu o zi înainte i se păruseră decisive nu mai însemnau aproape nimic.
Tot ceea ce conta cu adevărat se afla în fața lui.
Ioana era speriată și istovită, cu ochii umflați de plâns, dar era acolo.
Vie.
Lângă el.
Iar pentru prima dată după mult timp, între ei nu mai exista un secret pe care unul dintre ei să-l poarte singur.
Au hotărât că ziua următoare avea să fie începutul unui capitol nou.
Fără amenințări.
Fără urmăriri.
Fără minciuni periculoase și fără datoriile altora puse pe umerii lor.
Doar ei doi.