Am simțit un junghi în stomac.
Cunoșteam prea bine acea senzație.
Clipa în care descoperi adevărul.
Și clipa încă și mai dureroasă în care înțelegi că, dintre voi doi, tu nu ai fost ales.
— Aproape că se lăuda, a spus Vlad cu amărăciune. Îmi spunea că omul acela avea o căsnicie nefericită, că urma să o încheie și că, imediat după divorț, se vor căsători.
A tras aer în piept.
— Am încheiat totul pe loc și m-am mutat. Dar n-am aflat niciodată cine era bărbatul.
Într-o singură secundă, toate piesele s-au așezat la locul lor.
Inima mi-a tresărit atât de puternic, încât aproape m-a durut.
— În tot timpul acela, bărbatul era Radu.
Vlad a încuviințat.
— Da.
Am rămas amândoi tăcuți câteva clipe.
— Când am intrat astăzi în salon, a continuat el, am recunoscut-o imediat pe Bianca. După despărțirea noastră, nu am mai căutat nimic despre ea. Nu știam unde locuiește, cu cine este sau dacă ajunsese să se mărite cu acel bărbat.
S-a uitat spre mine.
— Nu aveam nicio idee că mireasa și mirele urmau să fie tocmai ei.
— Dar Radu te-a recunoscut pe loc, am spus. Expresia lui nu putea fi confundată.
— Exact.
Pe buzele lui Vlad a apărut un zâmbet abia schițat.
— Când l-am văzut, am înțeles că trebuie să ducem până la capăt motivul pentru care veniserăm.
— Deci nu a fost doar mica mea răzbunare.
— Nu.
Zâmbetul lui a devenit mai larg.
— Până la urmă, a fost și a mea.
Am izbucnit într-un râs neîncrezător.
Scurt.
Puternic.
— Așadar, amândoi am fost însoțitori de răzbunare împotriva aceleiași aventuri?
— Așa se pare.
Am clătinat din cap.
— Nu pot să cred.
Ajunseserăm la mașină.
Vlad mi-a deschis portiera cu gestul firesc al unui adevărat domn.
Înainte să urc, m-a privit și a spus cu un aer amuzat:
— Trebuie să recunosc, acesta a fost un casting excepțional de reușit.
De data aceasta, zâmbetul meu a fost complet sincer.
Pentru prima dată după foarte multă vreme, am simțit că trecutul nu mai avea nicio putere asupra mea.
Era incredibil cât de repede începuse să se destrame nunta perfect aranjată a lui Radu și a Biancăi.
În timp ce ne îndepărtam de podgorie, Vlad s-a lăsat pe spate în scaun și a spus cu un zâmbet:
— Știi ceva? A fost mai eficient decât câteva luni de terapie.
Am râs.
Și a trebuit să îi dau dreptate.
Pentru prima oară de la divorț, îl văzusem pe Radu distrugându-și singur viața, fără ca eu să fac nimic pentru asta.
Nu fusese nevoie să mă apăr.
Nu fusese nevoie să demonstrez nimic.
Nu fusese nevoie să lupt.
Trebuise doar să stau deoparte și să privesc.
Atunci mi-am dat seama de încă un lucru.
Nu mă mai interesa ce avea să se întâmple cu Radu.
Nu mă interesa cum urma să se termine căsnicia lui.
Nu conta dacă el și Bianca aveau să rămână împreună un an sau zece.
Văzusem suficient.
Era același om.
Un mincinos.
Un manipulator.
Un bărbat incapabil să își asume propriile alegeri.
Și era doar o chestiune de timp până când avea să îi facă Biancăi ceea ce îmi făcuse mie.
Când am ajuns la apartamentul meu din București, adrenalina încă îmi pulsa în corp.
Abia intrată pe hol, m-am aplecat să îmi scot pantofii cu toc și m-a cuprins un acces de râs.
A trebuit să mă sprijin de perete, fiindcă nu mă mai puteam opri.
Vlad a închis ușa în urma noastră, și-a slăbit cravata și a început să râdă și el.
— Ei bine, a spus, acestea au fost cu siguranță niște ore bine investite.
M-am dus în bucătărie.
Dintr-un dulap am scos o sticlă de șampanie cumpărată special pentru situația în care, după nuntă, aș fi avut nevoie să îmi recapăt curajul.
Am ridicat-o în aer.
— Actorii au voie să bea în timpul programului?
Vlad s-a rezemat de blat, amuzat.
— Cred că, din punctul acesta, se consideră ore suplimentare.
Câteva minute mai târziu, stăteam pe canapea.
Fiecare ținea în mână câte un pahar, iar noi desfăceam fir cu fir absurditatea întregii seri.
Era genul de conversație pe care, de obicei, numai prietenii foarte apropiați o poartă după un dezastru.
La început, ne-am amintit cele mai ridicole momente.
Apoi am râs de ele.
În cele din urmă, discuția a devenit serioasă.
Vlad mi-a povestit despre Bianca.
Despre felul în care se schimbase încet.
Despre cum devenise tot mai rece.
Despre faptul că repeta mereu că totul era în regulă, deși între ei se deschidea, zi după zi, o prăpastie tot mai mare.
Despre cum îl făcuse, treptat, să creadă că nu era suficient de bun.
Că nu era suficient de interesant.
Că poate nu merita să fie iubit.
Eu i-am vorbit despre Radu.
Despre talentul lui straniu de a jigni oamenii pe un ton atât de calm, încât aproape că ajungeai să îi mulțumești pentru insultă.
Despre cât de mult iubea admirația și cât de puțin suporta sinceritatea.
Despre imaginea de bărbat perfect pe care și-o construise, în timp ce îi rănea pe toți cei care aveau încredere în el.
Fără să ne dăm seama, am încetat să mai vorbim despre trădare și despre foștii noștri parteneri.
Am început să vorbim despre noi.
Despre lucrurile care ne plăceau.
Despre planuri.
Despre visuri.
Despre viață.
Despre toate acele lucruri care nu încap niciodată într-o conversație scurtă și politicoasă.