Antrenorul Popescu pășise înăuntru și făcuse o plecăciune teatrală în fața Marei.
Fata aplaudase.
Degetele ei subțiri tremurau ușor, însă ochii îi străluceau într-un fel pe care nu-l mai văzusem de multă vreme.
M-am întors spre Vlad.
— Tu ai organizat toate astea?
El ridică din umeri.
— Vorbesc cu ei de câteva săptămâni. Toți au fost de acord. Doar au vrut ca eu să fiu primul care o face.
Am întors capul spre Ioana.
Nu-și mai ținea brațele încrucișate la piept.
Acum îi atârnau pe lângă corp, iar lacrimile îi curgeau fără oprire pe obraji.
— Nu am știut cum să-ți explic la telefon, șopti ea. Îmi tot spuneam în minte: „Trebuie să vezi ce a făcut fiul tău”, dar nu reușeam să duc propoziția până la capăt.
M-am apropiat de ea.
— Ioana…
— Am fost atât de geloasă pe el, Elena. Eu stau aici lângă patul ei și simt că nu pot face nimic. Iar el intră pe ușă și, dintr-odată, fiica mea pare din nou vie.
Am cuprins-o în brațe chiar acolo, în prag.
În clipa următoare, Ioana a început să plângă cu tot trupul, cu fruntea sprijinită de umărul meu.
Am strâns-o și mai tare.
— Nu suntem rivale, i-am spus. Nu trebuie să demonstrăm care dintre noi poate face mai mult pentru ea. Trecem prin asta împreună.
Șase săptămâni mai târziu au venit rezultatele unei noi serii de investigații ale Marei.
Iar vestea pe care o așteptaserăm cu toții a fost cea pentru care aproape că nu îndrăzneam să sperăm.
Tratamentul începuse să funcționeze.
În seara aceea, eu și Ioana am stat pe veranda mea, cu ceaiul în mâini, privind soarele coborând încet spre orizont.
Nu mai era între noi tensiunea din ziua aceea de la spital.
Părul lui Vlad începuse deja să crească din nou, moale și închis la culoare.
Și părul Marei revenea treptat.
Multă vreme crezusem că pur și simplu cresc un băiat bun.
Dar în ziua aceea, în salonul de spital, am înțeles că, undeva pe drum și aproape fără să observ, fiul meu începuse să devină un tânăr demn, capabil să transforme propria neputință într-un gest de solidaritate.
Nu putea vindeca boala Marei.
Nu putea lua asupra lui tratamentele, frica sau durerea ei.
Dar găsise ceva ce putea face.
Și prin acel gest simplu, pornit din dorința ca fata pe care o iubea să nu se simtă singură, reușise să-i aducă din nou râsul într-un salon în care, de luni întregi, fusese mult prea multă teamă.
Iar fără să-și fi propus asta, ne ajutase și pe noi, adulții din jurul lui, să vedem mai limpede ce înseamnă cu adevărat să rămâi lângă cineva atunci când nu poți repara ceea ce i se întâmplă.