— Mamă, toate astea s-au întâmplat demult. Înțeleg că nu v-ați despărțit fără motiv.
Am clătinat încet din cap.
— Nu știi nici pe departe totul.
În ochii lui a apărut încordarea.
— Atunci spune-mi.
M-am silit să respir adânc.
— Femeia aceea era Cristina.
S-a făcut liniște.
O tăcere atât de apăsătoare, încât până și zgomotul îndepărtat al mașinilor care treceau pe stradă părea asurzitor.
Radu s-a întors încet spre ea.
— Ce?
Cristina și-a coborât privirea.
— Este adevărat.
— L-ați cunoscut pe tatăl meu?
— Da.
— Dar pe mine de când mă cunoașteți?
Nu a răspuns imediat.
Pauza ei a spus mai mult decât ar fi putut spune orice cuvânt.
Am văzut cum i se schimbă fiului meu expresia.
— Stați puțin…
S-a uitat când la Cristina, când la mine.
— De ce mă priviți amândouă în felul acesta?
Știam că mărturisirea cea mai grea încă nu fusese rostită.
— Radu…
El a făcut un pas brusc înapoi.
— Nu. Nu mai ocoliți adevărul. Spuneți-mi totul așa cum este.
Vocea lui devenise neobișnuit de rece.
— Ce anume îmi ascundeți?
Cristina a oftat greu.
— Tatăl tău a fost soțul meu înainte să hotărască să se întoarcă la mama ta.
Radu nu s-a mișcat.
— Ce ați spus?
Mi-am închis fără voie ochii.
Venise clipa de care mă temusem în toți cei optsprezece ani.
— Mi-a jurat că părăsește pentru totdeauna familia de dinainte, a continuat Cristina. Mi-a promis că vom începe o viață împreună. Apoi a dispărut dintr-odată.
— De ce a făcut asta? a întrebat Radu încet.
Ea și-a îndreptat privirea spre mine.
— Pentru că a aflat că mama ta era însărcinată.
Radu a albit.
— Nu înțeleg nimic…
Am vrut să-l prind de mână.
Dar s-a tras imediat înapoi.
Gestul a fost aproape imperceptibil.
Și totuși, m-a rănit mai mult decât ar fi făcut-o un țipăt.
— Vreți să spuneți că tata a ales-o pe ea? a întrebat.
— Nu, dragul meu, nu s-a întâmplat chiar așa…
— Atunci de ce nu mi-a spus nimeni nimic?
Nu am reușit să răspund.
Pentru că adevăratul motiv era prea urât și prea sincer.
Îmi fusese frică.
Mă temusem că își va urî tatăl.
Mă temusem că va porni să-l caute și îi va cere socoteală.
Mă temusem să distrug imaginea luminoasă a unui om pe care Radu aproape că nu și-l amintea.
Dar, mai mult decât orice, mă temusem să nu-mi pierd propriul copil.
Cristina a spus încet:
— Radu, nu am venit ca să-ți distrug familia.
El a privit-o cu răceală.
— Atunci de ce sunteți aici?
Ea a scos din poșetă un plic gros.
— Pentru că, înainte să moară, tatăl tău a lăsat această scrisoare.
Am simțit cum îmi îngheață fața.
— Ce ați spus?
Radu și-a coborât ochii spre plic.
— A murit?
Cristina a dat din cap.
— Acum doi ani.
Eu știam.
Dar nu avusesem niciodată curajul să-i spun fiului meu.
Radu a luat plicul cu grijă.
Pe partea din față erau scrise doar trei cuvinte:
„Pentru fiul meu, Radu”.
A privit mult timp scrisul, de parcă ar fi ținut în mâini o bucată vie din propriul trecut.
— De ce mi-ai ascuns până și asta? m-a întrebat.
În vocea lui nu mai era furie.
Rămăsese numai o durere adâncă.
Iar ea m-a speriat și mai tare.
Nu mi-am mai putut opri lacrimile.
— Am crezut că, în felul acesta, te protejez.
A clătinat încet din cap.
— Uneori, mamă, când cineva ascunde adevărul, nu îl apără pe cel despre care vorbește.
Radu a făcut o scurtă pauză.
— De cele mai multe ori, încearcă să se apere pe sine.
Cuvintele lui mi-au sfărâmat inima.
Fiul meu a desfăcut plicul.
Dar, după ce a citit primele rânduri, chipul lui s-a schimbat brusc.
Mai întâi s-a uitat la Cristina.
Apoi și-a mutat privirea spre mine.
— Nu se poate…
— Ce scrie? am întrebat aproape fără glas.
El a început să citească, iar vocea îi tremura:
— „Dacă scrisoarea aceasta a ajuns în mâinile tale, înseamnă că nu voi mai putea să-ți cer iertare față în față… Dar trebuie să afli un lucru. Mama ta nu ți-a ascuns numai trădarea mea…”
Radu s-a oprit dintr-odată.
Un fior de gheață mi-a străbătut trupul.
Pentru că am înțeles imediat:
Mihai lăsase în scrisoare încă un secret.
O taină care putea răsturna tot ce știa Radu despre propria lui venire pe lume.
Continua să strângă foile, dar nu se grăbea să întoarcă pagina.
Stătea pur și simplu în mijlocul curții.
Fiul meu deja adult, care cu puțin timp înainte strălucea de fericire în ajunul balului, arăta acum ca un băiețel pierdut.
— Citește mai departe, l-am rugat încet.
Și-a ridicat ochii spre mine.
— Ești sigură că vrei asta?
Întrebarea aceea a fost mai cumplită decât orice reproș.
Fiindcă am înțeles că propriul meu copil nu mai era sigur dacă putea avea încredere în omul cel mai apropiat lui.
Radu și-a coborât din nou privirea spre scrisoare și a continuat:
„Radu, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu voi mai avea șansa să-ți explic totul personal. Am făcut multe greșeli în viață. I-am provocat o durere uriașă mamei tale și Cristinei. Dar trebuie să știi un lucru. Mama ta nu a vrut niciodată să-ți facă rău. Nu a tăcut fiindcă nu te iubea, ci fiindcă se temea cumplit să nu te piardă”.
Mi-am acoperit fața cu palmele.
Lacrimile nu mai puteau fi oprite.
Pentru prima dată după atâția ani, auzeam cuvinte rostite în apărarea mea de către un om care nu mai era în viață.