Când fiul meu, Radu, mi-a spus că la balul de absolvire avea să vină însoțit de o persoană deosebită, am zărit pentru prima dată după multe luni acea lumină vie din ochii lui despre care crezusem că dispăruse pentru totdeauna.
În ultimul an avusesem senzația că se îndepărtează încet de mine și că se stinge chiar sub privirile mele, fără ca eu să pot face ceva.
Băiatul meu, care altădată putea vorbi ore întregi despre prieteni, facultate, meseria pe care și-o alesese și planurile lui de viitor, devenise dintr-odată tăcut și închis. Stătea cu ușa camerei încuiată, se întorcea târziu acasă și găsea mereu o cale de a evita orice discuție serioasă.
— Radu, ești sigur că totul e în regulă? îl întrebam aproape în fiecare seară.
El îmi răspundea cu zâmbetul acela reținut, pe care ajunsesem să-l cunosc prea bine:
— Mamă, sunt bine. Doar că sunt foarte obosit.
Dar știam că nu-mi spune adevărul.
Inima unei mame se înșală rareori.
Îl vedeam cum, la cină, rămânea minute în șir cu privirea pierdută dincolo de noi. Observam cât de repede închidea conversațiile de pe telefon când intram în cameră. Simțeam că poartă în el o taină grea și că nu lasă pe nimeni să se apropie de ea.
De aceea, în ziua absolvirii, când a coborât de la etaj într-un costum nou și mi-a spus:
— Mamă, astăzi o să cunoști persoana datorită căreia am început din nou să fiu fericit.
— Mă bucur atât de mult pentru tine, dragul meu, am răspuns, străduindu-mă din răsputeri să-mi ascund neliniștea.
Eram convinsă că, peste câteva minute, în prag urma să apară o fată drăguță din clasa lui.
Poate chiar aceea despre care nu avusese până atunci curajul să-mi vorbească.
Pregătisem până și aparatul foto. Voiam să păstrez imaginea acelei seri, ultima lui petrecere ca elev, ultimul moment important din viața de licean a unicului meu copil.
Numai că, în locul unei adolescente, în fața casei noastre s-a oprit o mașină neagră, scumpă.
Portiera s-a deschis încet.
Din autoturism a coborât o femeie matură.
Am rămas nemișcată.
Părea să aibă cel puțin patruzeci și cinci de ani.
Purta o rochie închisă la culoare, elegantă, părul îi era aranjat impecabil, iar fiecare gest al ei trăda o siguranță liniștită.
Nu semăna deloc cu o elevă.
În fața mea se afla o femeie care părea să fi trăit deja o viață întreagă.
Radu s-a grăbit spre ea cu un buchet frumos în mâini.
— Mamă, fă cunoștință cu Cristina.
Zâmbetul mi-a dispărut de pe chip într-o clipă.
Nu am reușit să rostesc niciun cuvânt.
Femeia m-a privit atent.
În aceeași secundă, siguranța ei s-a risipit.
Cristina a albit brusc la față.
În ochii ei a apărut o teamă adevărată.
— Dumneavoastră… a șoptit ea aproape fără glas.
Un frig ascuțit mi-a strâns pieptul.
— Ne-am mai întâlnit? am întrebat.
Cristina a tăcut câteva secunde lungi.
Apoi și-a mutat repede privirea spre Radu și a schițat un zâmbet forțat.
— Dragule, ai putea să-mi aduci un pahar cu apă? Am puține emoții înainte să o cunosc pe mama ta.
— Sigur, a răspuns el fără nicio grijă și a intrat în casă.
De îndată ce ușa s-a închis în urma lui, chipul femeii s-a schimbat cu totul.
Din politețea și blândețea de mai devreme nu mai rămăsese nimic.
A făcut câțiva pași spre mine.
— Ar fi trebuit să-i spuneți totul cu mult timp în urmă.
Simțeam cum inima îmi bate din ce în ce mai tare.
— Să-i spun ce?
Cristina nu și-a ferit privirea.
— Nu vă prefaceți că nu înțelegeți. Știți foarte bine despre ce vorbesc.
— Chiar nu pricep ce încercați să-mi spuneți…
A deschis poșeta și a scos o fotografie veche.
Apoi mi-a întins-o.
Degetele au început să-mi tremure.
În fotografie era un bărbat tânăr.
Fostul meu soț.
Iar lângă el se afla Cristina.
Însă lucrul cel mai înspăimântător nu era acesta.
Pe spatele fotografiei fusese trecută o dată.
Data care mi se întipărise pentru totdeauna în memorie.
Ziua în care se născuse Radu.
Cristina și-a coborât glasul:
— Aveți exact cinci minute ca să-i spuneți adevărul.
S-a oprit pentru o clipă.
— Altfel, i-l voi spune eu.
Atunci am înțeles că balul de absolvire al fiului meu nici măcar nu începuse cu adevărat.
Și totuși, era deja pe punctul de a-i distruge pentru totdeauna viața pe care o cunoscuse.
Capitolul 2. Secretul pe care l-am ascuns timp de optsprezece ani
Rămăsesem în mijlocul curții, strângând convulsiv în palme fotografia veche, fără să pot pricepe cum se transformase viața mea liniștită într-un coșmar în numai câteva clipe.
În fața mea stătea o femeie pe care nu o mai văzusem de aproape douăzeci de ani.
O femeie ale cărei urme încercasem ani la rând să le șterg din memorie.
— Cristina… am șoptit. Nu se poate.
Ea a zâmbit amar.
— Nu, Adriana. Ceea ce nu se putea era să ascundeți așa ceva atâția ani.
Am simțit că mi se usucă gura.
— Radu nu trebuie să afle nimic.
— Tocmai de aceea trebuie să audă adevărul, a spus ea cu o răceală tăioasă.
M-am uitat spre ușa închisă a casei.
Dincolo de ea era fiul meu.
Băiatul meu.
Copilul pe care îl crescusem aproape singură după divorț.