Alții rosteau aceleași cuvinte ca și cum inteligența ar fi fost încă un defect lipit de mine.
— Normal că ia cele mai mari note. Ce altceva are de făcut?
— Profesorilor le e milă de el. De aceea îl notează bine.
În timp ce asemenea replici continuau să-mi ajungă la urechi, mama lucra în continuare câte două ture.
Ziua ridica gunoiul pentru serviciul de salubritate al primăriei, iar noaptea curăța birouri, încercând să achite ultimele datorii rămase după spitalizarea tatei.
Într-o după-amiază, după terminarea orelor, domnul Ionescu m-a rugat să rămân în clasă.
A pus pe banca mea o broșură tipărită pe hârtie groasă, de calitate.
Mi-a fost de ajuns să văd emblema elegantă de pe copertă ca să înțeleg despre ce instituție era vorba.
Era unul dintre cele mai respectate institute de inginerie din țară.
Broșura a rămas între noi, tăcută, pe bancă.
— Promite-mi că vei depune dosarul aici, a spus el.
M-am uitat la hârtie de parcă urma să ia foc.
— Sigur… am răspuns cu un zâmbet ironic. Bună glumă.
Nu glumea.
— Vorbesc foarte serios. Au burse integrale pentru elevii aflați în situații ca a ta. Am cercetat zile întregi.
Am dat din cap.
— Nu pot s-o las pe mama singură aici. Noaptea merge și la curățenie. Trebuie să o ajut.
Nu și-a ferit privirea.
— Nu spun că va fi ușor.
— Spun doar că meriți să ai posibilitatea de a alege.
— Lasă-i pe ei să ia decizia.
— Nu spune tu „nu” în locul lor înainte să trimiți măcar cererea.
Până la urmă, am trecut prin întregul proces de înscriere aproape fără ca nimeni să observe.
A devenit micul nostru secret.
Rămâneam după ore, pregăteam dosarul sub îndrumarea lui și îmi rescriam eseul iar și iar.
Prima versiune era complet banală.
„Îmi place matematica. Vreau să le fiu de folos oamenilor.”
Atât scrisesem.
Domnul Ionescu a citit cu atenție.
Apoi și-a mișcat încet capul dintr-o parte în alta.
— Asta poate scrie oricine.
— Tu unde ești în rândurile acestea?
Întrebarea m-a lovit mai tare decât mă așteptam.
Am mototolit foaia și am luat-o de la capăt.
De data aceasta am scris despre alarmele care sunau la patru dimineața.
Despre vestele portocalii, reflectorizante, care străluceau pe străzile încă întunecate.
Despre bocancii de lucru ai tatei, rămași luni întregi lângă ușă după ce nimeni nu mai avea să-i poarte.
Prima mea încercare fusese seacă și fără suflet.
Acum am povestit despre mama, care odinioară învăța să calculeze dozele de medicamente ca viitoare asistentă medicală, iar astăzi era nevoită să strângă deșeuri medicale ca angajată a primăriei.
Am scris și despre minciunile pe care i le spuneam privind-o în ochi, ori de câte ori mă întreba dacă mi-am făcut prieteni la școală.
„Totul este bine.”
„Toți se poartă frumos cu mine.”
Deși nimic din toate acestea nu era adevărat.
Când am terminat, am citit eseul cu voce tare.
Domnul Ionescu nu a spus nimic multă vreme.
În clasă se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete.
În cele din urmă, și-a dres glasul.
Ochii îi erau ușor umezi.
— Acesta este, a spus încet.
— Exact acesta este textul pe care trebuie să-l trimiți.
Fiindcă, pentru prima dată, mă povestisem cu adevărat pe mine.
Și, tot pentru prima dată, recunoscusem fără să ascund nimic că o mințeam pe mama de fiecare dată când îi spuneam că am prieteni.
Mamei i-am spus doar că depusesem dosare la câteva universități din partea de est a țării.
Nu i-am precizat care erau.
Nu aș fi suportat s-o văd cum începe să spere, iar mai târziu să fiu nevoit să-i spun: „Nu am reușit.”
Povara aceea trebuia să rămână numai a mea.
E-mailul cu rezultatul a sosit într-o dimineață de marți.
Nici măcar nu mă trezisem pe deplin.
Mâncam în tăcere în bucătărie și amestecam încet cerealele cu lapte din bol.
Atunci telefonul a vibrat.
Mesajul pe care îl așteptam venise, în sfârșit.
Subiectul afișat pe ecran mi-a tăiat respirația.
Inima a început să-mi lovească atât de puternic în piept, încât aveam impresia că va ieși din locul ei.
Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât abia reușeam să țin telefonul.
Am inspirat adânc.
Apoi am dus degetul spre ecran și am deschis încet mesajul.