Pentru prima dată în acea săptămână, cineva auzise o limită pusă de Carmen și răspunsese pur și simplu:
— Bine.
***
Pe drumul spre casă, Carmen stătea lângă mine, iar anunțul camerei era încă deschis pe ecranul telefonului ei.
Andrei nu venise cu noi.
Așa hotărâsem eu.
Discuția aceea trebuia să aibă loc doar între surori.
Am mers aproape jumătate din drum înainte să pun întrebarea pe care o tot amânasem.
— De ce voiai atât de mult ca Andrei să pice testul?
Carmen continua să privească prin parbriz.
— Nu voiam asta.
— Atunci de ce nu ți-a fost suficient faptul că ți-am cerut să te oprești?
Își blocă telefonul.
Câteva străzi am mers în tăcere.
Apoi spuse, aproape în șoaptă:
— Pentru că Radu nu m-a înșelat.
Am aruncat o privire spre ea.
— Ce?
— Nu m-a înșelat. Nu m-a lovit. Nu mi-a furat banii. Și nu exista nicio altă femeie.
Am încetinit la semafor.
— Atunci ce s-a întâmplat?
Carmen repetă, de parcă și ei îi era greu să accepte cât de simplu suna:
— Nu m-a înșelat.
Se făcu verde.
Nu am pornit până când șoferul din spatele nostru nu claxonă scurt.
Carmen își întoarse privirea spre geam.
— Șase ani, Andreea. Șase ani. Și totul s-a terminat așa.
— Ce ți-a spus?
— Că nu mai vrea viața noastră împreună.
Am continuat să conduc.
Nu i-am dat sfaturi.
Nu l-am apărat pe Radu.
Nu am încercat să fac vorbele lui să doară mai puțin.
După un timp, Carmen vorbi din nou:
— Tot așteptam să descopăr că făcuse ceva îngrozitor.
— Dar nu făcuse?
— Așteptam să aflu ce greșise. Aveam nevoie să existe o explicație.
Atunci am înțeles, în sfârșit, de ce îl observase atât de atent pe Andrei în toate acele zile.
Nu pentru că și-l dorea pe el.
Voia să-l transforme într-o dovadă.
— Voiai să existe un motiv.
— Voiam să mă asigur că relația ta nu este diferită de a mea, spuse ea încet. Dacă Andrei ar fi picat testul, despărțirea lui Radu ar fi părut mai ușor de înțeles.
Carmen își privi telefonul.
— Poate.
— Și dacă Andrei nu pica?
Își trecu degetul peste marginea husei.
Răspunse după câteva clipe:
— Atunci poate că problema nu era în toate relațiile.
Am așteptat.
— Poate era doar în relația mea.
Am intrat pe aleea din fața casei și am oprit motorul.
Niciuna dintre noi nu s-a grăbit să deschidă portiera.
— Sau poate că problema nu fusese în relații, ci doar în felul în care ai încercat să înțelegi despărțirea.
Carmen tăcu aproape un minut.
Apoi mă privi.
— Nu încercam să ți-l iau pe Andrei. Aveam nevoie să știu.
Îmi pusesem deja mâna pe clanță, dar m-am oprit.
— Faptul că ai inima frântă explică de ce aveai nevoie de o dovadă.
Carmen mă privea atent.
— Nu încercam să ți-l fur pe Andrei.
— Dar nu explică de ce un „nu” spus de mine a încetat să mai însemne ceva pentru tine.
Degetele ei rămăseseră nemișcate pe telefon.
Pentru prima dată, nu mai încercă să se apere.
Când am intrat în casă, Carmen a pus halatul vechi pe scaun.
— Îmi pare rău, spuse ea.
Am așteptat să continue.
— Nu pentru faptul că am inima frântă. Pentru asta încă intenționez să sufăr o vreme.
Se uită la halat.
— Îmi pare rău că am hotărât că trebuie să-mi dovedești că limita ta este rezonabilă înainte să încep să o respect.
— Mulțumesc, i-am spus.
— Nu sunt pregătită să mă mut mâine.
— Nici nu ți-am cerut să pleci mâine.
Ne-am așezat la masa din bucătărie și, pentru prima dată, am dat un sens concret cuvântului „temporar”.
Carmen urma să-și caute de lucru în continuare.
Când avea să înceapă să câștige bani, urma să contribuie cu o sumă mică la cheltuielile casei.
Aveam să continuăm împreună să căutăm anunțuri și să stabilim un termen realist pentru mutarea ei.
— Și fără alte teste, am avertizat-o.
Exact atunci Andrei intră în bucătărie cu plasele de cumpărături.
— Fără alte experimente, adăugă el.
Carmen îi arătă cu degetul.
— Pe tine nu te-a întrebat nimeni.
— Are dreptul să vorbească în propria bucătărie, am spus.
Andrei puse plasele pe masă.
— Mulțumesc, Andreea.
Carmen își dădu ochii peste cap, dar în privirea ei nu mai era aceeași iritare.
— Are dreptul să vorbească în casa lui.
Andrei se uită apoi la mine.
— Și, dacă data viitoare se întâmplă ceva care ne privește pe amândoi, nu mă mai ascund în spatele frazei „Este sora ta”.
— Bine.
Carmen oftă teatral.
— Aveți de gând să deveniți un cuplu matur și sănătos emoțional chiar în fața mea?
— Probabil, răspunse Andrei. Dacă devine prea greu de suportat, te poți muta.
Carmen luă un prosop de bucătărie și i-l aruncă.
***
A doua zi dimineață am auzit dușul înainte de ora șapte.
Andrei stătea la masă și își bea cafeaua când pașii de pe scară l-au făcut să ridice privirea.
S-a uitat la mine.
Eu m-am uitat la el.
Carmen intră în bucătărie purtând vechiul halat albastru din dulapul nostru.
Pe buzunare se vedeau niște rațe decolorate, iar una dintre mâneci era puțin mai scurtă decât cealaltă.
Se îndreptă direct spre aparatul de cafea.
Andrei nu spuse nimic.
Nici eu.
Carmen întinse mâna spre punga cu boabe de cafea pe care Andrei le comanda online.
Se opri.
— Pot să folosesc cafeaua asta?
Andrei o privi peste marginea cănii.
— Sigur.
— Mulțumesc.
Atât.
Fără declarații solemne.
Fără o ceremonie interminabilă a scuzelor.
Doar o întrebare simplă, pe care înainte nici nu se gândise să o pună.
Apoi Carmen deschise dulapul de sus.
Filtrele se aflau pe raftul cel mai înalt.
Se întinse după ele.
Nu ajunse.
Andrei începu să se ridice.
Carmen îi arătă imediat cu degetul.
— Stai jos.
El se așeză la loc.
Carmen trase un scaun până la dulap, urcă pe prima treaptă și își luă singură pachetul de filtre.
Când coborî, observă că zâmbeam.
— Ce este?
— Nimic.
Se uită la halat, la scaun și apoi la filtrele din mâna ei.
— Vezi? spuse ea, punând scaunul înapoi. Mă ridic din nou pe picioare.
De data aceasta am râs toți trei.