— Draga mea, nu. Ai muncit opt luni pentru ea.
A urmat o tăcere lungă. Apoi glasul ei s-a auzit iar, liniștit, iar liniștea aceea m-a speriat și mai tare.
— Tata ar fi dat-o. Zicea mereu că, dacă poți ajuta, ajuți.
Nu puteam să mă lupt cu asta.
— Și tu ce o să porți? am șoptit. Iar Radu nu se va supăra?
— De asta te-am sunat. Poți să-mi aduci ceva decent? Orice. Te rog. Și nu-ți face griji, mamă. Radu m-a invitat pe mine la bal, nu o rochie.
— Are nevoie de tine în seara asta.
Am întors mașina și am gonit acasă. M-am dus direct la dulap și am început să scot tot ce arăta cât de cât elegant, tot ce ar fi putut fi purtat la nevoie. Nimic nu era potrivit pentru un bal de absolvire. Toate rochiile mele îi erau mari Andreei.
Atunci privirea mi-a căzut pe husa din spatele dulapului.
Costumul lui Mihai.
Am stat mult în fața lui, cu degetele pe fermoar. Nu-l deschisesem de trei ani. Nu-l atinsesem nici măcar când am strâns celelalte lucruri ale soțului meu.
Am tras încet fermoarul. Mai întâi a apărut sacoul negru, apoi reverul pe care se încolăceau, cusute mărunt, frunzele portocalii de arțar.
L-am desprins de pe umeraș.
— Iartă-mă, Mihai, am șoptit. În seara asta are nevoie de tine.
Arăta în același timp ca o copilă și ca o amintire.
Andreea mă aștepta la intrarea laterală a școlii. Se schimbase deja în tricoul și colanții pe care îi purtase pe sub rochie. Până să ajung eu, Elena îmbrăcase deja rochia ei.
— Mamă, l-ai adus, a spus fiica mea, atingând costumul cu ambele mâini. Ai adus costumul tatei.
— Ești sigură?
— Sunt sigură.
Am ajutat-o să îmbrace sacoul pe holul gol. Mânecile îi acopereau încheieturile. Umerii erau mult prea largi. Părea și o fată tânără, și o amintire vie.
— Ești frumoasă, i-am spus. Și era adevărul.
— De unde ai TU costumul ăsta?
M-a sărutat pe obraz, a tras aer adânc în piept și a împins ușile sălii de sport.
Capetele s-au întors spre ea. Câțiva colegi au izbucnit în râs când au văzut-o pe Andreea în costumul negru, uriaș pe trupul ei subțire. Alții au amuțit pur și simplu, neștiind dacă trebuia să glumească sau să privească în tăcere.
Apoi Radu s-a apropiat de ea, i-a zâmbit și a spus:
— Arăți extraordinar.
Eu stăteam lângă peretele din capăt, cu geanta strânsă la piept. În cealaltă parte a sălii, doamna Marinescu s-a întors de la masa cu băuturi. Mâna i-a rămas suspendată în aer. O clipă mai târziu, paharul de plastic i-a alunecat dintre degete și a căzut pe podea.
A traversat sala de parcă uitase cum se respiră. Elevii se dădeau la o parte fără să înțeleagă de ce. A ajuns lângă Andreea și a prins-o de mânecă, căutând cu degetul mare frunzele portocalii de pe rever.
— De unde ai TU costumul ăsta? a șoptit.
— A fost al tatălui meu, a răspuns Andreea, tulburată.
— Am nevoie urgent de agenți. E vorba despre fratele meu.
— De unde l-a avut tatăl tău? Ți-a spus vreodată?
— Nu știu. Pur și simplu era al lui.
M-am strecurat printre adolescenții încremeniți.
— Doamnă Marinescu, îmi speriați fiica. Ce s-a întâmplat?
— Spuneți-mi când a primit soțul dumneavoastră costumul. Unde lucra atunci?
— Cu mulți ani în urmă. Poate șapte, poate mai mult. La motelul de lângă gară. A venit într-o seară acasă purtându-l.
Chipul doamnei Marinescu s-a albit.
— Dumnezeule, a suflat ea. Apoi și-a scos telefonul. Da, sunt doamna Marinescu, directoarea liceului din oraș. Am nevoie urgent de poliție. Este vorba despre fratele meu.
— Nu l-ar fi păstrat niciodată dacă ar fi știut.
— Fratele dumneavoastră? am izbucnit eu. Nu înțeleg nimic.
În cele din urmă, ea s-a uitat la mine. Ochii îi erau roșii, larg deschiși de șoc.
— Frunzele acestea le-am brodat eu cu mâna mea. Acum șapte ani. Pe sacoul fratelui meu. Cu o zi înainte să dispară.
Mi s-au înmuiat genunchii.
— Soțul meu a purtat costumul acesta ani întregi.
— Atunci soțul dumneavoastră a știut ce s-a întâmplat cu fratele meu.
— Soțul meu este mort. Și nu ar fi purtat niciodată haina unui om dispărut dacă ar fi știut. Mihai nu era un asemenea om.
Le-am spus tot ce mi-am putut aminti.
Doi polițiști au ajuns în mai puțin de zece minute. Cel mai înalt dintre ei a privit broderia de pe rever și i s-a schimbat culoarea feței.
— Dumneavoastră și fiica dumneavoastră trebuie să veniți cu noi la secție.
La secție ni s-a adus apă în pahare de carton și am fost așezate într-o cameră mică, sub o lampă care bâzâia în tavan. Am povestit tot ce țineam minte.
— Mihai lucra nopțile la motel, am spus. Făcea curat, stătea la recepție, se ocupa de orice era nevoie. Într-o seară de toamnă a venit acasă în costumul acela și a spus că i-l dăduse cineva.
— Și nu ați pus întrebări?
— Aveam încredere în soțul meu, domnule agent.
— Îl purta des?
— Nu. Doar la sărbători și la picnicuri. L-am înmormântat într-un costum albastru, pentru că pe cel negru îl considera deosebit.
Polițistul a notat ceva. Stiloul lui se mișca încet pe hârtie.
— Ați pomenit un coleg. Vasile, a spus el, ridicând privirea.