Maria o învăța pe fiica ei lucruri pe care nu apucase să i le arate la vremea lor: să aprindă soba fără să umple casa de fum, să pună varză la murat, să mulgă capra, să scoată cartofii din pământ fără să-i taie cu sapa. Irina învăța. Se mira de lucruri simple. Uneori râdea, iar în râsul acela Maria o auzea din nou pe fetița ei de demult.
La început, oamenii din sat se uitau pieziș, șușoteau și comentau. După o vreme, s-au obișnuit. Ce mai era de spus? Viața oricum trece prea repede.
Medicii din București greșiseră puțin. Irina n-a trăit un an, ci aproape doi. A murit liniștit, în somn. Maria a găsit-o dimineața. I-a închis ochii, s-a așezat lângă pat și i-a ținut mâna multă vreme. Apoi s-a dus la Ileana.
— Irina a plecat.
Ileana și-a făcut cruce.
— Dumnezeu s-o odihnească. Măcar la sfârșit a stat lângă mama ei.
— A stat, a răspuns Maria.
Au îngropat-o în cimitirul satului, lângă tatăl ei. Două luni mai târziu, s-a stins în liniște și Maria, de parcă toată viața ei mai avusese o singură treabă de dus până la capăt: să aștepte ca fiica să se întoarcă acasă. Târziu. Bolnavă. Dar acasă. Pentru totdeauna.
La înmormântare a venit aproape tot satul. Cineva a spus încet:
— Maria a mers treizeci de ani la stație. În fiecare sâmbătă. Treizeci de ani… Vă dați seama?
Oamenii au rămas lângă cele două morminte, al mamei și al fiicei, fiecare cu gândurile lui. La cei pe care îi așteaptă. La cei care nu se mai întorc. La cei pe care nu-i poți șterge din inimă oricât ai încerca. Și la iubirea unei mame, care nu are termen de expirare. Nici când speranța abia mai respiră. Nici când toți ceilalți au încetat de mult să creadă. Nici când propriul copil te-a declarat moartă în fața unei țări întregi, pe ecranul unui televizor.