Andrei avea doar zece ani când a găsit o cutie ascunsă în vechea canapea moștenită de la bunica lui. Scrisoarea și documentele juridice dinăuntru aveau să-i aducă însă o surpriză mult mai mare: ele îl ajutau să înțeleagă adevărul dureros despre propria familie. Acum, băiatul trebuia să facă o alegere care îi putea hotărî tot restul vieții.
Andrei privea canapeaua uzată și pătată pe care bunica i-o lăsase moștenire. Când oamenii de la firma de mutări o așezară cu zgomot pe podea, copilul tresări.
Împrăștie cu mâna norul de praf și se apropie imediat, ca să se asigure că mobila nu fusese deteriorată.
— O să-mi fie dor de bunica, spuse încet Andrei, mângâind pata întunecată rămasă din ziua în care vărsase suc. Bunica nu se supărase atunci. Fusese mai preocupată să-i umple din nou paharul decât să se plângă de canapeaua stricată.
— De ce să-ți fie dor de bătrâna care ți-a lăsat toate vechiturile astea? întrebă tatăl lui, clătinând din cap, apoi lovi cu piciorul un colț al canapelei.
— Nu sunt vechituri, tată. Sunt amintirile bunicii. Când voi crește, voi putea să câștig bani, dar nu voi mai putea să fac amintiri noi împreună cu ea.
Buzele tatălui se arcuiră într-un zâmbet batjocoritor, iar ochii i se îngustară.
— De când a murit mama ta, bunica n-a făcut decât să-mi creeze probleme. Ai uitat că m-a reclamat la Protecția Copilului? Ai uitat că tot ea te-a trimis să locuiești cu familia aceea?
Andrei își plecă fruntea.
— Oamenii aceia nu sunt chiar atât de răi. M-au lăsat să vin aici câteva zile, pentru înmormântarea bunicii. Dar nu vreau să mă întorc… Vreau să locuiesc cu tine.
— O să rezolvăm totul, băiete, îl liniști tatăl, trecându-i mâna prin păr. Voi face orice ca să te aduc înapoi. Acum bunica ta aceea cicălitoare nu mai poate să ne dea ordine. Vom fi din nou o familie.
Andrei zâmbi și voi să-l îmbrățișeze, dar tatăl său îi întorsese deja spatele. Scoase o băutură din frigider, se așeză în fotoliu și porni televizorul.
Băiatul oftă. Îi fusese foarte dor de tatăl său, însă acesta nu fusese niciodată la fel de cald și iubitor ca mama.
Deodată, Andrei simți ceva tare sub șezutul canapelei. Sări în picioare și ridică perna. Sub material fusese cusut un obiect.
— E ceva înăuntru! strigă el, dar tatăl său nici măcar nu se întoarse.
Andrei aduse o foarfecă și desfăcu atent cusăturile. Sub pânză găsi o cutie pe care bunica scrisese câteva cuvinte.
Când îi recunoscu scrisul, pe chip îi apăru un zâmbet trist. Tăie cu grijă banda adezivă și se așeză pe canapea ca să cerceteze conținutul. În cutie se afla un plic sigilat, pe care îl puse deoparte, precum și câteva pagini împăturite cu documente juridice. Apoi privirea îi căzu asupra scrisorii bunicii.
„Dragul meu Andrei, îmi pare rău că îți cer să iei o hotărâre atât de serioasă la o vârstă atât de fragedă, dar fericirea și viitorul tău depind de înțelepciunea ta. Trebuie să știi că tatăl tău s-a întors numai pentru moștenire. Îți voi explica totul, iar apoi vei putea hotărî singur dacă merită sau nu dragostea ta.”
Andrei se încruntă. Privi peste umăr și văzu că tatăl lui era încă absorbit de televizor. Apoi continuă să citească.
Bunica Elena urca anevoie scările care duceau la apartamentul ginerelui ei. Fiecare treaptă îi cerea un efort, însă trebuia să-și vadă nepotul. Vestea primită de la o prietenă a fiicei sale răposate, care locuia în același bloc, o făcuse să se teamă pentru Andrei.
După câteva minute în care bătu insistent, ușa se deschise brusc. În prag apăru un bărbat cu cearcăne întunecate, care se clătina de oboseală.
— Elena… ce cauți aici? mormăi Cătălin cu glas răgușit.
Mirosul de alcool care venea dinspre el aproape că îi tăie bătrânei respirația.
— Am venit să-l văd pe Andrei. Unde este?
— Păi… Cătălin își frecă bărbia, vizibil dezorientat. Ce zi este astăzi?
— Marți.
Elena intră și încremeni când văzu camera plină de haine murdare, sticle goale și caserole din plastic cu resturi de mâncare.
— Cum te descurci fără Ioana?
Cătălin bolborosi ceva neclar și se îndreptă spre frigider. Scoase un pachet de mezeluri și începu să-și pregătească un sandviș, fără să închidă ușa frigiderului.
— Chiar cu asemenea lucruri îl hrănești pe Andrei? întrebă Elena, arătând spre rafturile încărcate cu produse ultraprocesate.
— Ce este în neregulă cu ele? Cătălin scoase o cutie cu mâncare gata preparată. Uite, macaroane cu brânză. Au lactate și carbohidrați. Sunt bune pentru un copil care crește.
Elena clătină din cap. Nu înțelesese niciodată ce găsise fiica ei la acest bărbat, însă acum nu era momentul să se lase copleșită de regrete.
— Cătălin, copilul are nevoie de fructe proaspete, legume, carne adevărată și cereale. Îți trimit bani în fiecare lună ca să-i poți cumpăra tot ce îi trebuie! Dar am auzit că umblă murdar și poartă haine rupte. Ce se întâmplă în casa asta?
Cătălin căscă.
— Hainele rupte sunt semnul unui stil de viață sănătos. Sunt sigur că Doina, bârfitoarea aceea din blocul vecin, a inventat totul. N-o asculta, Elena. Știu foarte bine cum să-mi cresc fiul.
— Da, numărul sticlelor goale din jurul fotoliului și haosul de aici dovedesc asta. Când ai spălat ultima dată rufele? Și…
Elena privi în jur și observă că lipseau mai multe lucruri.
— Unde sunt jucăriile lui Andrei și echipamentul lui sportiv?
— Îl interesează electronicele. Așa sunt copiii din ziua de azi.
— Dar eu îi plătesc antrenamentele de la clubul de fotbal.
— N-a mai vrut să meargă, răspunse Cătălin, făcând nepăsător un gest cu mâna.
Elena oftă.
— Ascultă-mă bine, Cătălin. Poți să mă consideri o cotoroanță bătrână, dar nu voi lăsa lucrurile așa. Ori îți schimbi purtarea, ori mă voi asigura că Andrei ajunge să trăiască în condiții normale.
Întors în prezent, Andrei citi ultimele rânduri ale scrisorii:
„Te rog să rămâi cu Radu și Mihai, Andrei. Ei te iubesc și îți pot oferi ceea ce tatăl tău nu a fost în stare să-ți dea. Știi că eu te-am iubit întotdeauna, la fel ca mama ta. Fă alegerea corectă. Cu dragoste, bunica.”
Andrei împături cu grijă scrisoarea și o puse în buzunar. Apoi luă documentele juridice și începu să le citească.
Băiatul știa că îl aștepta o alegere cumplit de grea.