Iartă-mă că ai dus singură povara asta. Iartă-mă că nu ți-am ușurat-o mai devreme. Dar să știi un lucru: fericirea ta a fost singurul lucru pe care l-am cerut cerului în fiecare seară. Iar dacă acest copil a venit de la un bărbat care, măcar pentru câteva zile, ți-a amintit că ești frumoasă, dorită și vie, atunci, Doamne, eu aș fi fost gata să-l binecuvântez și pe el, și pe tine, și pe copilul acesta.
Al tău, Victor.
P.S. În seif, în partea stângă, în dosarul albastru, sunt actele casei, ale mașinii și ale contului pe care l-am strâns pentru viitor. De acum, toate sunt ale tale și ale copilului. Nu spune nimănui despre ce s-a întâmplat la mare. Spune că micuțul este al meu. Iar când va crește și te va întreba despre mine, povestește-i cum eram. Vorbește-i ca despre tatăl lui adevărat. Pentru mine, el era deja copilul meu.”
Irina a scăpat scrisoarea pe pat și a început să plângă, nu în pernă, ci direct în cearșaful care mai păstra încă, abia simțit, mirosul lui Victor: medicamente, piele caldă, prezența lui tăcută. A plâns cum nu plânsese niciodată. Nici în copilărie, când râdeau de ea. Nici în ziua nunții. Nici măcar lângă sicriul lui. Pentru că abia atunci a înțeles adevărul întreg: el știuse. Știuse tot. Și totuși o alesese pe ea. Cu slăbiciunea ei, cu greșeala ei, cu spaima ei și cu această minune străină, întâmplătoare, dar deja vie sub inima ei.
După o lună, stând în cimitir, în timp ce vântul rece scutura coroanele de toamnă, Irina și-a așezat palma pe pântecele ușor rotunjit și a șoptit încet:
— Dormi liniștit, Victor. O să-i spun. Îi voi spune neapărat. Cine ai fost cu adevărat.