— Procedez ca o mamă, răspunse Elena fără să ridice tonul. Iar dumneavoastră, Cristina, vă purtați ca un om care a intrat în casa altcuiva sperând să obțină fără efort proprietatea altuia. Nu va exista nicio pradă ușoară. Dacă vreți instanță, mergeți în instanță. Dar să nu mai veniți niciodată aici ca să-mi explicați cât de mult vă preocupați de binele meu.
Andrei părea dezorientat.
Planul lui minunat se prăbușea chiar sub ochii lui.
Se așteptase fie să plece cu casa de vacanță, fie să obțină rapid jumătate din apartamentul din oraș.
Nu fusese pregătit pentru procese lungi, cheltuieli cu avocații și, mai ales, pentru perspectiva unei discuții dureroase cu propria fiică.
— Elena, de ce trebuie să complici totul atât? murmură el, pierzându-și definitiv siguranța de la început. Puteam să rezolvăm frumos, liniștit, ca doi oameni normali.
— Frumos pentru voi, Andrei, îl corectă ea. Pentru voi, o soluție este „bună” doar atunci când vă avantajează.
Cristina îl prinse hotărâtă de braț.
— Nu mai avem ce discuta aici, dragule. Vom face totul oficial. Femeia asta este orbită de gelozie și de resentimente vechi. Nu are rost să coborâm la nivelul ei.
Cei doi se întoarseră și porniră spre ieșire.
Cristina pășea hotărât, calculând probabil deja alte variante juridice, alte posibilități și alte riscuri.
Nici măcar pentru o clipă nu părea să se întrebe dacă poate greșise.
În povestea ei, Elena rămânea obstacolul care se interpunea între ea, Andrei și fericirea pe care considerau că o merită.
Andrei mergea lângă ea simțindu-se profund nedreptățit.
Din punctul lui de vedere, propusese un schimb cât se poate de cinstit.
El lua casa, Elena păstra apartamentul.
Ce putea fi incorect în asta?
Iar acum, după toate sacrificiile sale, era prezentat drept un tată dispus să-i ia acoperișul de deasupra capului propriei fiice.
Andrei era convins că fosta soție o întorcea intenționat pe Ioana împotriva lui și că folosea apartamentul ca instrument de presiune.
Elena rămase singură pe terasă.
Îi urmărea cum se îndepărtează și știa că perioada care urma nu avea să fie ușoară.
Probabil urmau termene în instanță, reproșuri, acuzații și încercări ale lui Andrei de a o atrage pe Ioana de partea lui, prezentându-se drept tatăl neînțeles, respins și tratat nedrept.
Numai că Elena nu mai simțea frică.
Nu mai simțea nici regret.
Pentru prima dată vedea cu o claritate aproape dureroasă că petrecuse mai bine de douăzeci de ani lângă un om pentru care familia fusese, în esență, un sistem comod construit în jurul propriilor nevoi.
Fiecare obligație pe care o îndeplinise devenea, în memoria lui, un sacrificiu eroic.
În schimb, tot ceea ce făcuse ea zi după zi fusese tratat ca un lucru firesc, aproape invizibil.
Divorțul nu i se mai părea o catastrofă.
Din contră.
Începea să semene tot mai mult cu o eliberare dintr-o minciună care durase prea mult.
Vizita lui Andrei și a Cristinei, veniți să-i ia casa sub pretextul grijii pentru sănătatea și liniștea ei, nu făcuse decât să-i confirme cât de adânc putea ajunge egoismul lor.
Cei doi chiar credeau că pot împacheta lăcomia într-un ambalaj frumos, să-i pună o fundă pe care să scrie „grijă” și „corectitudine”, apoi să i-o ofere Elenei ca pe un dar.
Dar regulile se schimbaseră.
Elena nu mai avea de gând să fie femeia comodă, înțelegătoare și infinit de răbdătoare care înghițea totul numai pentru ca ceilalți să se simtă bine.
Avea o fiică pe care trebuia să o protejeze.
Avea propria demnitate, pe care nu mai era dispusă să o folosească drept monedă pentru confortul altora.
Știa foarte bine unde se afla.
Era pe pământul ei.
În casa ei.
Și apăra ceea ce îi aparținea.
Iar certitudinea aceasta îi dădea suficientă putere pentru a trece prin orice încercare aveau să-i pregătească acei oameni care se numiseră cândva apropiați și care acum credeau că puteau lua totul, lăsându-i în schimb doar vorbe frumoase despre cinste, dreptate și noblețe.