Aveam deja trei băieți, iar cu trecerea anilor ajunseserăm să acceptăm că în familia noastră nu va exista niciodată o fetiță.
Într-o marți după-amiază însă, soțul meu m-a sunat de la spital.
— Trebuie să vii, mi-a spus Andrei.
Tonul lui era straniu, aproape de nerecunoscut.
— Ce s-a întâmplat?
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere lungă.
În cele din urmă, a rostit cu greu:
— Este aici un bebeluș.
Am încremenit, cu mâna încă pe blatul din bucătărie, pe care îl ștergeam.
— Andrei… al cui este copilul?
Din nou, nimic.
— Te rog, a șoptit el. Vino pur și simplu.
Am plecat spre spital purtând tricoul vechi în care făceam ordine prin casă. Îmi prinsesem părul neglijent, iar degetele încă miroseau slab a săpun cu lămâie.
Ca să înțelegeți de ce acele cuvinte m-au tulburat atât de tare, trebuie să știți ce însemna pentru noi ideea de „copil”.
Eu și Andrei aveam trei fii: unul de nouă ani, unul de șapte și cel mai mic de patru ani.
Erau gălăgioși, plini de energie, lăsau în urma lor un adevărat dezastru și uneori ne epuizau complet. În același timp, ne făceau să râdem până ne dădeau lacrimile. Îi iubeam mai mult decât orice pe lume. Dar cu mult înainte să se nască primul nostru copil, eu visam la o fiică.
Îi alesesem chiar și numele pe când aveam nouăsprezece ani.
După nașterea celui de-al treilea băiat, însă, a trebuit să îngrop acel vis.
Medicul meu i-a cerut lui Andrei să se așeze lângă mine înainte să ne spună rezultatele investigațiilor. Nu s-a limitat la avertismentul că o nouă sarcină ar fi riscantă.
Ne-a spus limpede că, cel mai probabil, nu aș supraviețui.
Iar dacă totuși aș fi scăpat cu viață, aproape întreaga sarcină ar fi trebuit să o petrec internată, departe de cei trei băieți mici care aveau nevoie de mine zi de zi.
Am întrebat dacă exista măcar o variantă sigură.
Doctorița mi-a răspuns că nu exista niciuna.
În următorii doi ani am revenit de încă două ori la aceeași întrebare.
Răspunsul nu s-a schimbat niciodată.
Într-o seară, Andrei m-a prins de mână și mi-a spus cuvintele pe care nu le-am uitat niciodată:
— Băieții noștri au nevoie de mama lor mult mai mult decât avem noi nevoie de o fiică.
Am început să plâng, deși știam că avea dreptate.
După aceea nu am mai vorbit despre subiect.
Totuși, în garaj, Andrei păstra în continuare o cutie mică de carton.
În ea se aflau câteva păturici pentru bebeluș, șosete minuscule și o căciuliță galbenă tricotată de mama mea cu mulți ani în urmă.
De fiecare dată când îi spuneam să le dăm unei alte familii, el răspundea:
— Poate luna viitoare.
Cu timpul, am încetat să-i mai amintesc.
Așa ne-am îngropat visul.
Nu de tot.
Doar l-am ascuns suficient de adânc încât să ne putem convinge că nu mai există.
La unsprezece ani după nunta noastră, am intrat în maternitate și l-am văzut pe Andrei la capătul îndepărtat al coridorului.
Nici măcar nu-și scosese paltonul.
Avea ochii roșii de plâns.
Iar tocmai asta m-a speriat cel mai tare.
Îl văzusem furios, istovit până la limită, speriat și zdrobit de durere.
Dar niciodată nu-l văzusem plângând.
În spatele lui se afla o rezervă.
Prin geam zăream marginea unui pătuț transparent din plastic.
Mi s-a strâns stomacul.
— Andrei.
Când m-a observat, a venit imediat spre mine.
— Mai bine așază-te.
— Nu.
— Te rog.
— Spune-mi al cui este copilul.
A privit spre ușa salonului, apoi și-a îndreptat din nou ochii către mine.
— Trebuie să-ți mărturisesc ceva ce nu ți-am spus niciodată.
Inima a început să-mi bată nebunește.
Pentru o clipă îngrozitoare, am avut impresia că înțeleg deja totul.
O altă femeie.
O trădare.
Un copil despre care nu știusem nimic.
Fără să-mi dau seama, am făcut un pas înapoi.
— Câte zile are?
Andrei a înghițit cu greu.
— Două.
Am simțit cum îmi slăbesc picioarele.
Atunci ușa salonului s-a deschis, iar o asistentă a ieșit pe coridor. În brațe ținea o fetiță nou-născută, înfășată într-o păturică roz pal.
Andrei s-a uitat la micuță, iar ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.
Dar pe chipul lui nu se vedea vinovăție.
Arăta ca un om frânt de durere.
S-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Nu este fiica mea.
L-am privit fără să pot spune nimic.
Înainte să apuc să întreb ceva, Andrei a continuat, iar următoarele lui cuvinte m-au făcut să mă sprijin de perete:
— Dar i-am promis mamei ei că vom veni.
Nu-mi puteam lua ochii de la el.
— Ce înseamnă „i-ai promis mamei ei”?
Asistenta a aranjat cu grijă păturica fetiței, apoi și-a mutat privirea precaută de la soțul meu la mine.
Andrei și-a trecut încet palmele peste față.
— O chema Lidia, a spus el încet.
— Așa o cheamă pe copilă?
A clătinat din cap.
— Nu. Așa o chema pe mama ei.
Felul în care a rostit numele m-a făcut să simt din nou un gol în piept.
— O cunoșteai.
Nu fusese o întrebare. Era o acuzație spusă cu voce joasă.
Andrei și-a plecat privirea.
— Da.
Am simțit cum îmi ia foc fața.
— De unde o știai?
Era pe punctul de a răspunde, când asistenta a intervenit:
— Domnule Popescu, în curând va trebui să ne spuneți ce hotărâți.
Hotărâre?
M-am întors brusc spre ea.
— Despre ce hotărâre vorbiți?
Asistenta părea vizibil stânjenită.
Andrei a spus repede:
— Lăsați-ne cinci minute singuri.
Femeia a dat din cap și a dus bebelușul înapoi în salon.
Imediat ce ușa s-a închis, m-am apropiat de soțul meu.
— Acum vorbește.
Andrei s-a rezemat obosit de perete.
— Eu și Lidia am crescut împreună.
Am clipit nedumerită.
— În toți anii ăștia nu mi-ai pomenit niciodată o femeie pe nume Lidia.
— Știu.
— De ce?
A privit iarăși spre salon.
— Pentru că Lidia era sora mea.
Câteva secunde am fost convinsă că nu auzisem bine.
— Sora ta?
Andrei susținuse întotdeauna că fusese singurul copil al familiei.
Părinții lui muriseră deja. În plus, îi cunoșteam pe aproape toți membrii familiei cu care mai păstra legătura.
— Tu nu ai avut niciodată o soră.
— Ba da.
Mi-am ridicat vocea fără să vreau.
— Atunci de ce, în toți cei unsprezece ani de căsnicie, m-ai făcut să cred că ea nu există?
Câțiva oameni care treceau prin coridor au început să se uite spre noi.
Andrei a coborât tonul:
— Pentru că, atunci când am împlinit șaptesprezece ani, familia mea a șters-o pe Lidia din viața noastră și ne-a interzis până și să-i rostim numele.
Mi-a explicat că sora lui era cu șase ani mai mare decât el.
Pe vremea când Andrei era adolescent, Lidia avusese o ceartă cumplită cu tatăl lor, apoi dispăruse fără urmă.
Părinții le spuseseră tuturor cunoscuților că fiica lor alesese singură un alt drum și că nu mai voia să aibă nimic de-a face cu familia.
Anii au trecut.
Andrei încercase de nenumărate ori să o găsească.
Cu puțin timp înainte să ne cunoaștem, Lidia îl contactase pe neașteptate.
Se întâmplase o singură dată.
— M-a făcut să jur că nu le voi spune părinților unde locuiește.
— De ce?
Andrei a ezitat o clipă.
— Lidia se temea de tatăl nostru.
Răspunsul lui mi-a ridicat și mai multe întrebări, dar a continuat înainte să apuc să le pun:
— După aceea a dispărut din nou. Aproape doisprezece ani nu am mai știut nimic despre ea.
— Până în această dimineață.
A încuviințat fără să spună nimic.
— Astăzi m-au sunat de la spitalul acesta.
M-am uitat prin geam spre pătuțul transparent.
— Dar de ce te-au căutat tocmai pe tine?
Andrei a băgat mâna în buzunarul paltonului și a scos un plic împăturit.
— Pentru că Lidia le-a lăsat numele meu și numărul meu de telefon.
Mi s-au răcit imediat palmele.
— Unde este acum?
Andrei nu mi-a răspuns.
Și atunci am înțeles singură.
— Nu…
În ochii lui au apărut din nou lacrimile.
— A murit ieri.
Mi-am dus mâna la gură.
Aveam impresia că pereții coridorului se înclină și că podeaua fuge de sub mine.
— După naștere au apărut complicații grave. Medicii au încercat să o salveze, dar nu au mai putut face nimic.
Am privit din nou fetița minusculă de dincolo de geam.
— Tatăl ei unde este?
— Nimeni nu știe cine este.
— Nu mai avea alți membri ai familiei?
— În afară de mine, pe nimeni.
Andrei mi-a întins plicul.
Pe el era scris numele meu.
Nu al lui.
Am ridicat brusc privirea către soțul meu.
— Lidia mi-a lăsat mie o scrisoare?
El a încuviințat.
— Știa de tine, de băieții noștri și de toată viața noastră.
Cu degetele tremurânde, am deschis plicul.
Înăuntru se afla o singură foaie, acoperită în întregime de un scris de mână.
Primele rânduri mi-au strâns pieptul dureros.
Dragă Elena,
nu mă cunoști, dar știu că, odinioară, te-ai rugat din tot sufletul să ai o fiică.
N-am reușit să citesc mai departe.
Andrei a rostit aproape fără glas:
— Continuă.
La sfârșitul foii, sub câteva rânduri în care cerneala se întinsese din cauza lacrimilor, Lidia lăsase ultima ei frază:
Înainte să hotărăști dacă ești pregătită să-mi iei fetița în casa ta, Andrei trebuie să-ți spună adevărul despre ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în noaptea în care am dispărut.