— Dar asta nu mai seamănă deloc cu o familie.
— Ca într-o familie înseamnă să discuți deciziile importante cu soția, nu să vii acasă cu ordinele mamei. Ai confundat lucrurile. Am trăit ca o familie timp de zece ani, până când ai decis să-ți demonstrezi „caracterul”. Acum te ajut să-l demonstrezi cu adevărat. Ia pixul și semnează.
Mihai o privi cu atenție. În ochii lui apăru ceva ce putea fi fie respect, fie teamă. Ana nu avu chef să afle care dintre ele.
— Vorbești serios?
— Tu vorbeai serios?
El luă pixul, îl răsuci de câteva ori între degete și oftă adânc. Până la urmă, semnă.
Ana strânse cele două dosare, se ridică și se îndreptă spre ușă.
— Ana, o strigă Mihai.
Ea se opri și se întoarse.
— Ce să-i spun acum mamei?
— Spune-i că, în sfârșit, ai avut caracter. Cu siguranță va fi mândră de tine, răspunse Ana și ieși din cameră.
În noaptea aceea îi fu greu să adoarmă. Privea tavanul, în timp ce Mihai sforăia lângă ea, supărat ca un copil căruia i se luase brusc jucăria preferată.
Ana se întreba ce așteptase, de fapt. Că, după discuția aceea, soțul ei va înțelege totul într-o clipă? Că va cădea în genunchi și va spune: „Ai avut dreptate, iartă-mă”?
Nu. Nimic de felul acesta nu avea să se întâmple. Cel mai probabil, a doua zi își va suna mama, iar Doina îi va spune: „Ți-am spus eu, femeia asta nu te prețuiește”. Iar Mihai o va crede din nou, fiindcă era mai ușor să aibă încredere în mama lui decât să încerce să înțeleagă niște tabele financiare.
Totuși, ceva se schimbase. Nu în el, ci în Ana. Dintr-odată încetase să mai aștepte. Nu mai spera ca soțul să-i recunoască eforturile, să le aprecieze și ca, într-o dimineață, să se transforme din nou în băiatul cu chitara care o privea cu ochii îndrăgostiți.
Tânărul acela nu mai exista. Lângă ea se afla un bărbat matur căruia îi era mult mai frică de dezaprobarea mamei decât de posibilitatea de a-și pierde soția.
Ana se întoarse pe o parte și se gândi la ziua care urma. La ora nouă avea o ședință. Mai trebuia să-i ducă Ioanei echipamentul sportiv.
Își aminti și că, în contul ei separat, se afla deja salariul pentru luna în curs — întreg, fără vechea împărțire în „ai tăi” și „ai mei”.
Gândul acesta îi aduse o liniște neașteptată. Era ca și cum închisese, în sfârșit, o ușă pe care o lăsase ani întregi larg deschisă tuturor curenților reci.
Dimineața, Mihai se trezi înaintea ei. Din bucătărie veneau zgomote: soțul umbla prin lucruri, făcea să foșnească ambalaje și lovea vasele.
Când Ana ieși din dormitor, pe masă o aștepta o farfurie cu clătitele de ieri, încălzite la cuptorul cu microunde. Lângă farfurie era un bilețel scurt:
„Am înțeles tot. Hai să încercăm.”
Ana citi mesajul, mototoli hârtia și o aruncă la gunoi. Apoi se așeză la masă și își turnă ceai de mentă.
Dincolo de fereastră cădea încet prima zăpadă a anului — liniștită, ușoară și de o frumusețe stranie. Genul de zăpadă care te face să simți că încă merită să trăiești.
Nu știa dacă vor reuși cu adevărat să o ia de la capăt. Nu era sigură că Mihai va găsi puterea de a nu-și mai suna mama de trei ori pe zi. Nu știa dacă va uita cuvântul „întreținută” sau dacă îl va scoate din nou la iveală peste o lună, când nu-i vor mai rămâne bani pentru propriile plăceri.
Dar un lucru îl știa fără urmă de îndoială: nu avea să mai stea niciodată la aragaz așteptând următorul decret regal. Nici de la Mihai, nici de la mama lui, nici de la altcineva.
Seara, soacra o sună. Ana privi ecranul telefonului și răspunse.
— Ana, Mihai mi-a povestit despre ideile tale cu bugetele separate. Ai de gând să destrami familia?
— Nu, răspunse Ana calm. Tocmai încerc să o păstrez, dar în condiții de egalitate. Știți, doamnă Doina, există un loc numit „sala de așteptare”. Acolo stau oamenii până le vine rândul să plece.
— Eu am stat într-o asemenea sală zece ani. Am așteptat ca Mihai să devină, în sfârșit, adult. Am sperat că veți înceta să vă amestecați în viața noastră. Am crezut că, într-o zi, voi fi tratată cu respect.
— Dar acum am ieșit din sala de așteptare. Am propriul meu drum. Dacă Mihai vrea, mă poate ajunge din urmă. Dacă nu, voi merge mai departe fără el.
În receptor se auzi un șuierat furios. O clipă mai târziu, apelul se încheie. Soacra închisese.
Ana zâmbi, puse telefonul pe masă și se duse să-i culce pe copii.
Afară, zăpada continua să cadă în tăcere, acoperind cu o pătură albă tot ceea ce nu mai era necesar. În liniștea ei se afla ceva perfect și firesc, asemenea unui raport financiar impecabil în care, în sfârșit, debitul se întâlnește cu creditul.
Cum ați fi procedat în locul Anei? Scrieți în comentarii și nu uitați să apreciați povestea!