Seara, după ce meșterul termină, noile chei rămaseră pe masa din bucătărie.
Andrei luă una și i-o întinse soției.
— A ta.
Daniela se uită la cheie.
— În apartamentul ăsta, Andrei, nu doar cheia este a mea. Apartamentul întreg este al meu.
El își coborî încet mâna.
— Știu.
— Înainte știai doar pentru că scria în acte. Sper că acum ai și înțeles.
Andrei se așeză în fața ei, aproape în același loc în care stătuse în seara primei discuții.
Doar că siguranța aceea liniștită de atunci dispăruse complet.
— Dana, chiar n-am vrut să te rănesc.
— Nu ai vrut să te cerți cu mama ta. La întrebarea dacă mă vei răni pe mine te-ai gândit abia după.
Andrei dădu din cap.
— Da.
Recunoașterea aceea scurtă suna mai convingător decât toate justificările pe care le-ar fi putut inventa.
Daniela puse cheia într-un sertar.
— Data viitoare când cineva din familia ta se hotărăște să rezolve ceva pe cheltuiala mea, discuția va fi mult mai scurtă.
— Nu va exista o dată viitoare.
— Sper.
El o privi atent.
— Dacă mama nu ți-ar fi spus că Mihai a mințit-o?
— Atunci nu ar fi rămas aici nici măcar două nopți.
Andrei expiră și își feri privirea.
— E dur.
— Nu. E clar.
După o săptămână, Doina sună.
Și nu pe Andrei.
Pe Daniela.
— Voiam să-ți spun că, deocamdată, m-am instalat la Mihai. Mi-a eliberat camera și și-a mutat lucrurile. Umblă bosumflat, aproape că nu vorbește cu mine, dar nu-i nimic. O să-i treacă.
— Mă bucur că ați rezolvat.
— Și am mai găsit un avocat. Vreau să văd cum pot pune lucrurile în ordine cu Mihai. Să nu mă trezesc că, din punct de vedere legal, i-am dăruit toți banii și eu am rămas numai cu două sacoșe.
— E o decizie bună.
Doina tăcu pentru câteva clipe.
— Daniela, înainte te consideram rece.
— Și acum?
— Acum cred că ai capul la locul lui. Pentru familia noastră este ceva mai puțin obișnuit, dar se pare că ne-a prins bine.
Daniela zâmbi pentru prima dată în timpul unei convorbiri cu ea.
— Aproape că sună a compliment.
— E cât am putut eu.
După ce închise, Daniela mai rămase câteva clipe cu telefonul în mână.
Andrei apăru în ușa bucătăriei.
— Mama?
— Da.
— Ce a zis?
— Că Mihai va supraviețui.
Andrei zâmbi.
— Asta seamănă cu ea.
Daniela clătină din cap.
— Nu. Cred că seamănă mai degrabă cu o Doina nouă.
El se apropie și îi puse cu grijă palma pe umăr.
— Dar noi?
— Noi ce?
— Noi trecem peste asta?
Daniela îl privi fără furie, dar și fără blândețea aceea de altădată, care îl scăpase prea des pe Andrei de conversații neplăcute.
— Trecem, dacă ții minte un singur lucru. Faptul că sunt bună nu înseamnă că oamenii au voie să profite de mine. Și un apartament nu devine proprietate comună doar fiindcă rudelor tale le-ar fi mai convenabil așa.
Andrei încuviință.
— O să țin minte.
— Atunci fă în așa fel încât chiar să ții.
El voi să mai spună ceva, dar renunță.
Pentru prima dată după mulți ani, Daniela văzu că soțul ei nu încerca doar să scape de conflict.
Nu aștepta să-i treacă supărarea.
Nu presupunea că peste câteva zile totul va reveni la vechea ordine.
De data aceasta chiar o auzise.
Și, pentru moment, era suficient.
A doua zi, Daniela se întoarse la lucrurile obișnuite.
Verifică facturile, puse în ordine documentele și adună toate actele legate de moștenire într-un dosar separat. Apoi încuie sertarul.
Apartamentul redeveni liniștit.
Nu gol.
Liniștit.
Așa cum este o casă în care nimeni nu apare cu valize fără acordul proprietarului.
O casă în care hotărârile altora nu sunt aduse gata făcute și prezentate drept obligații.
O casă în care cheia de la intrare nu înseamnă doar că poți descuia ușa, ci și că trebuie să respecți omul căruia îi aparține locuința.
În acea seară, Daniela traversă holul, se opri întâmplător în fața oglinzii și își aranjă o șuviță desprinsă.
Chipul ei părea obosit.
Dar liniștit.
Nu aruncase în stradă o femeie în vârstă și neajutorată.
Oprise trei adulți care hotărâseră, dintr-un motiv numai de ei înțeles, că acordul ei nu era necesar.
Iar între aceste două lucruri exista o diferență uriașă.