— N-am vorbit serios. Doar mă cunoști… — spuse Mihai, încurcat.
Dar Elena își găsise deja o locuință.
Când soțul ei a aruncat din nou, aproape nepăsător: „Dacă nu-ți place, putem sta separat”, Elena și-a dat seama că nici măcar nu mai știa când fusese ultima dată când nu-i ceruse iertare.
Pentru ciorba prea sărată. Pentru fereastra lăsată deschisă. Pentru cana cumpărată fără să-i ceară părerea. Pentru cele douăzeci de minute întârziate la serviciu. Pentru oboseală. Pentru faptul că avea propriile opinii.
Mihai nu era un om rău — cel puțin așa își explicase Elena totul, ani întregi.
Lucra ca șofer de autobuz, nu avea vicii, aducea salariul acasă și își ajuta fiica. Vara repara robinetul de la casa de la țară, toamna căra sacii cu cartofi, iar iarna se trezea înaintea tuturor ca să încălzească mașina veche.
Știa chiar să fie blând — mai ales când îl priveau alți oameni.
Glumea cu pasagerii, le ajuta pe vecine să-și ducă plasele grele și își suna fiica aproape în fiecare seară. Uneori scotea chiar și câteva felii de salam pentru motanul fără stăpân care se adăpostea lângă scara blocului.
Numai cu Elena vorbea de parcă ea ar fi fost mereu vinovată de ceva.
Elena era agronom la o stațiune de cercetare. Înaltă și zveltă, purta părul negru într-o coadă împletită, prinsă în fiecare dimineață la ceafă. Dintr-o singură privire își dădea seama de ce avea nevoie grâul, știa când trebuiau hrănite culturile de toamnă și ce soi de floarea-soarelui putea rezista unei veri secetoase.
Tinerii angajați veneau la ea pentru sfaturi, fermierii din satele din jur o sunau, iar profesorii de la facultatea agricolă îi cereau părerea.
La serviciu, cuvântul ei conta. Acasă însă tăcea cel mai des. Mihai descoperise cu mult timp în urmă replica după care Elena se pierdea și se închidea în sine:
— Dacă nu-ți convine, locuim separat. Nu țin pe nimeni cu forța.
O rostea ușor, aproape fără emoție. Ca și cum ar fi propus să mute un dulap sau să schimbe abonamentul la internet.
Iar Elena se speria de fiecare dată.
Nu de singurătate îi era teamă cu adevărat. O înspăimânta gândul că, după cincizeci de ani, ar trebui să o ia de la capăt. Să caute o locuință, să-i explice fiicei sale ce se întâmpla, să se trezească într-o cameră străină, în care nu exista nicio crăpătură cunoscută pe perete.
Așa că își pleca privirea și răspundea:
— Nu te supăra. N-o să mai fac.
De multe ori nici măcar nu știa ce anume nu avea să mai facă.
Totul s-a schimbat din cauza unor perdele.
La sfârșitul lui octombrie ploua de trei zile. Copacii din curte rămăseseră aproape goi, frunzele ude se lipeau de asfalt, iar în bucătărie domnea și ziua o lumină cenușie, săracă.
În drum spre casă, Elena a intrat într-un mic magazin cu articole pentru locuință. Acolo a văzut niște perdele deschise la culoare, din in, cu albăstrele albastre cusute mărunt pe margine.
Nu erau scumpe. Nici sofisticate. Cu toate acestea, Elena a rămas mult timp cu materialul în mâini, mângâind cu degetele florile brodate.
— Luați-le, doamnă, o îndemnă vânzătoarea zâmbind. O să pară imediat mai luminoasă casa.
Elena le-a cumpărat. Acasă le-a spălat, le-a călcat și le-a atârnat cât timp Mihai era la serviciu. Apoi s-a retras până la ușă și a privit.
Bucătăria se schimbase cu adevărat. Era ca și cum ploaia rece de toamnă încetase să mai cadă dincolo de geam. Ca și cum soarele, absent de câteva zile, găsise în cele din urmă drumul spre locuința lor.
Mihai s-a întors în jurul orei șapte. Și-a scos geaca udă, și-a lăsat pantofii lângă calorifer și a intrat în bucătărie.
— Ce-i asta?
Elena tăia mere pentru plăcintă.
— Perdele.
— Văd și eu că nu sunt tapet. De ce le-ai cumpărat?
— Cele vechi se decoloraseră complet. Acestea mi-au plăcut.
— Ție ți-au plăcut, repetă Mihai. Cu mine nu trebuia să te consulți?
— Mihai, sunt doar niște perdele.
— Azi perdele, mâine cine știe ce altceva. Asta înseamnă că fiecare face ce vrea?
Elena lăsă cuțitul pe tocător.
— Au costat foarte puțin.
— Nu despre bani e vorba. Tu faci mereu lucrurile după capul tău și apoi te prefaci că nu s-a întâmplat nimic.
Nu era adevărat. Elena făcea aproape niciodată ce voia ea. Până și paltonul de iarnă îl cumpărase pe cel ales de Mihai, deși ei îi plăcuse altul.
Din obișnuință, era gata să spună „Iartă-mă”. Atunci sună telefonul. Era fiica lor, Andreea, care după terminarea facultății rămăsese să lucreze în capitală.
Mihai își schimbă imediat vocea.
— Bună, draga tatei! Da, suntem bine. Astăzi am stat cu autobuzul blocat în trafic aproape prin tot orașul… Maică-ta s-a apucat iar să facă schimbări. A pus niște perdele noi fără să mă întrebe.
Râse și se uită la Elena.
— I-am spus că, dacă nu mai reușim să ne înțelegem, putem locui separat. Nu-i așa?
Elena stătea lângă masă, cu jumătate de măr în mână. Andreea îi răspunse ceva pe un ton tăios. Zâmbetul dispăru de pe chipul lui Mihai.
— Hai, nu te aprinde. Glumeam. Bineînțeles că totul e în regulă.
După ce închise, puse telefonul cu ecranul în jos.
— Acum o să-și facă griji din cauza ta.
În alte vremuri, Elena ar fi dat perdelele jos.
Le-ar fi împăturit cu grijă, le-ar fi ascuns într-o pungă pe raftul de sus și și-ar fi cerut scuze. În seara aceea însă aduse un taburet din hol, se urcă pe el și îndreptă marginea materialului, care se răsucise puțin.
— Mă auzi? întrebă Mihai.
— Te aud.
— Și ce ai de spus?
Elena coborî încet.
— Vrei ceai?
— N-ai nimic de răspuns?
— Ba da. Perdelele rămân.
Mihai o privi câteva secunde, ca și cum o vedea pentru întâia oară. Apoi pufni și plecă în cameră. Mâinile Elenei tremurau atât de tare, încât nu reuși din prima să toarne apa în ceașcă.
În noaptea aceea nu putu adormi. Afară ploaia lovea în geam, iar în curte trântea vântul ușa unui tomberon rămas deschis. Mihai dormea cu spatele întors spre ea.
Elena zăcea alături și se gândea la perdelele cu albăstrele.
În treizeci de ani, crescuse sute de loturi experimentale. Salvase culturi după înghețurile de primăvară, se certase cu superiorii pentru semințe de proastă calitate și verificase câmpurile sub ploi torențiale. La serviciu nu se temea nici să greșească, nici să-și susțină punctul de vedere.
De ce îi lipsea acasă curajul de a alege singură până și materialul pentru propria bucătărie?
Cu grijă, își luă telefonul și deschise anunțurile cu locuințe de închiriat.
A căutat mult. Unele erau prea scumpe, altele prea departe de stațiunea unde lucra. Într-un apartament nu exista pat, ci doar o canapea lăsată; în altul pereții erau acoperiți de covoare, iar bucătăria atât de îngustă, încât frigiderul fusese pus pe hol.
Înainte de zori găsi un apartament cu o singură cameră, la doar două stații de serviciu. Era modest, cu mobilă veche și un balcon, dar avea lumină. De la fereastră se vedea o curte mică și o fâșie îngustă de pământ lângă gard.
Salvă numărul.
Dimineața fu la un pas să-l șteargă.
Apoi se răzgândi. Mai bine să rămână acolo.
În zilele următoare, Mihai se purtă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Glumea, aduse bomboane de la magazin, iar sâmbătă găti chiar el cartofi prăjiți.
Elena aproape că se convinse că exagerează. Poate chiar vorbea fără să gândească. Poate totul era doar o glumă nefericită, prelungită vreme de ani?
Duminică însă vărsă din greșeală ceaiul pe masă. Mihai se trase brusc înapoi.
— Cum poți fi atât de neatentă? Îți scapă mereu totul din mâini!
— Șterg imediat.
— Sigur că ștergi. Și după aceea o să mai spargi sau o să mai verși ceva. Dacă ai sta singură, poate ai învăța să fii atentă.
Elena luă cârpa fără să răspundă.
În aceeași seară sună proprietara. Stabiliră să vadă locuința marți.
Apartamentul părea și mai mic decât în fotografii. Pe hol mirosea a cărți vechi, ușa unui dulap de bucătărie nu se închidea bine, iar pe balcon se afla un borcan gol de trei litri.
— Fosta chiriașă ținea flori în el, explică proprietara. Îl puteți arunca.
— Nu este nevoie, răspunse Elena. Îl păstrez.
Se apropie de fereastră. Jos creștea un păr bătrân, aproape lipsit de frunze. Dincolo de gard se vedeau acoperișurile unor case, iar ceva mai departe se întindea o fâșie de câmp.
— Mă gândesc până mâine, spuse Elena.
Avansul îl transferă însă chiar din autobuz.
Sâmbăta următoare, Mihai invită acasă doi colegi împreună cu soțiile lor. Avea și un motiv: primise un autobuz nou pentru traseu. Andreea venise din capitală pentru weekend.
Elena începu să gătească de dimineață. Făcu pui cu cartofi la cuptor, pregăti salate, scoase murăturile și roșiile puse de ea în borcane peste vară. Pentru desert coapse o plăcintă cu mere.
Lângă ușă lăsă o geantă maro, veche. Înăuntru pusese actele, încărcătorul telefonului, un pulover călduros, două schimburi de haine și contractul de închiriere printat.
Mihai observă geanta.
— Unde pleci?
— Deocamdată, nicăieri.
— Arată de parcă te-ai pregătit să mergi la gară.
— S-ar putea să-mi fie de folos dimineață.
Voia să întrebe ceva, dar soneria se auzi.
La masă, Mihai era într-o dispoziție excelentă. Povestea întâmplări amuzante de pe traseu, își amintea de pasageri care încercaseră să plătească folosind jetoane vechi și se lăuda cu autobuzul nou.
Toți râdeau.
Elena aducea mâncarea din bucătărie, strângea farfuriile goale și umplea paharele cu compot. Se așeza doar pentru câteva clipe, apoi se ridica din nou.
Andreea îi surprinse privirea de mai multe ori.
— Mamă, stai și tu. Aduc eu ce trebuie.
— Stai, draga mea. Ai venit de pe drum.
După aproape două ore, Mihai începu să vorbească tot mai tare.
— Elena, cartofii s-au răcit. Îi încălzești, te rog?
— Sunt încă fierbinți.
— N-am spus că sunt reci ca gheața. Doar încălzește-i puțin.
Elena luă farfuria. Când reveni, Mihai le spuse oaspeților, mulțumit:
— Vedeți? Fără mine s-ar pierde. Trebuie să-i amintesc mereu ce are de făcut. Suntem împreună de atâția ani și încă nu știe că eu nu mănânc nimic rece.
Pentru câteva secunde, la masă se lăsă tăcerea.
— Tată, ajunge, spuse Andreea.
— Ce-am spus? Suntem între ai noștri.
— Mama stă de dimineață la aragaz. Măcar astăzi poți să nu te mai legi de ea?
Mihai zâmbi, dar ochii i se răciră.
— Uite și apărătoarea. Atunci ia-o pe maică-ta la tine. Se pare că îi este tare rău cu mine.
— Mihai, nu începe, spuse Elena încet.
— Eu nu încep nimic. Spun de ani de zile: dacă unui om nu-i convine ceva, poate locui separat. Nu se prăbușește lumea.
Își plimbă privirea peste invitați, așteptând o glumă sau un râs. Nimeni nu râse.
Elena se uita la mâna lui. Sub verigheta de pe degetul inelar se vedea o dungă albă. Ea alesese verigheta cu mult timp în urmă, când erau tineri și, în fiecare sâmbătă, mergeau cu motocicleta veche la mama ei, într-un sat.
Pe atunci, Mihai se oprea lângă câmp, rupea câteva albăstrele și i le întindea.
— Ca să nu uite agronoama mea cât este de frumoasă.
Unde dispăruse bărbatul acela?
Poate că nu dispăruse niciodată. Poate doar ajunsese să creadă că iubirea ei era ceva ce nu trebuia protejat. Ca o cană veche: chiar dacă se crapă, tot poate rămâne pe raft.
— Bine, spuse Elena.
Mihai nu auzi.
— Ce-ai zis?
— Am spus că bine. Vom locui separat.
Rosti cuvintele calm, deși inima îi bătea atât de tare, încât pulsația îi ajungea în tâmple.
Mihai puse încet paharul pe masă.
— Despre ce vorbești?
Elena se ridică, merse la geantă și scoase contractul. Îl așeză în fața lui.
— Am găsit un apartament. Am plătit deja avansul. Mâine iau cheile.
Mihai privi întâi hârtia, apoi chipul soției.
— Vorbești serios?
— Da.
— De când te gândești la asta?
— Din clipa în care am înțeles că, într-o zi, chiar mă vei face să cred că fără tine nu sunt nimic.
Andreea își acoperi gura cu palma.
— Mamă…
— Totul este în regulă, draga mea.
— Nu te-am dat afară, spuse Mihai, iar vocea i se stinse. Nu răstălmăci lucrurile. Eu doar am spus…
— Spui asta de ani întregi.
— N-am vorbit serios. Doar mă cunoști…
— Nu, Mihai. Nu te mai înțeleg. Când repeți aceeași frază de zeci de ori, nu mai este o glumă.
— Și ce faci acum? Pleci din cauza unor perdele?
Elena clătină din cap.
— Nu plec din cauza perdelelor. Plec pentru că mi-a fost teamă să le pun în propria mea bucătărie.
Mihai se uită spre invitați. Unul privea pe fereastră, altul își fixa farfuria.
— Pentru cât timp pleci? întrebă el.
Elena răspunse sincer:
— Nu știu.
— O săptămână?
— Nu știu.
— O lună?
— Poate. Poate mai mult.
— Asta înseamnă că s-a terminat?
Elena îl privi drept în ochi.
— Nu. Dar nu mai pot pretinde că nu se întâmplă nimic. Am nevoie să-mi amintesc cine am fost înainte să încep să-ți cer iertare pentru orice.
În noaptea aceea aproape nimeni nu dormi.
Andreea rămase cu mama ei în bucătărie. Dincolo de geam începu să cadă prima zăpadă udă, în fulgi mari și grei, care se topeau imediat pe pervaz.
— De ce nu mi-ai spus nimic? întrebă fata.
— Nu voiam să te amestec.
— Aș fi venit.
— Tocmai de aceea nu ți-am spus.
Andreea îi luă mâna.
— O să te întorci?
Elena privi mult timp albăstrelele albastre de pe perdele.
— Nu știu, draga mea. Și, pentru prima dată în viață, nu-mi este rușine să recunosc că nu știu.
Dimineața, Mihai o ajută să ducă bagajele până la taxi. Puse cutia în portbagaj, închise capacul și rămase lângă intrarea blocului.
— Elena…
Ea se întoarse.
— Sună-mă când ajungi.
— Bine.
Ar mai fi vrut să spună ceva, însă nu găsi cuvintele potrivite.
Locuința o întâmpină pe Elena cu frig și liniște. Caloriferele abia încălzeau, frigiderul era gol, iar seara curentul se întrerupse aproape patru ore.
Stătea în bucătărie cu lanterna aprinsă, învelită într-o pătură, și pentru prima dată se sperie cu adevărat.
Ar fi putut să-l sune pe Mihai. Ar fi venit. Ar fi luat-o înapoi cu tot cu lucruri. Acasă era cald, cunoscut și obișnuit.
Elena chiar îi formă numărul.
Nu apăsă însă butonul de apel.
În schimb, puse un ibric pe o mică butelie de voiaj, găsi într-o cutie o cană și își turnă ceai.
Cana era veche și avea o crăpătură fină lângă toartă. În seara aceea însă, era numai a ei.
În primele zile, Mihai o sună neîncetat.
— Îți merg caloriferele?
— Puțin.
— Pot să-ți aduc un radiator.
— Nu este nevoie.
— Ai reparat robinetul?
— Proprietarul l-a reparat.
— Când te întorci acasă?
De fiecare dată, Elena răspundea:
— Nu știu.
După o săptămână, Mihai încetă să mai întrebe.
Câteva zile mai târziu îi trimise un mesaj scurt: „Astăzi am spălat singur cămășile. Am stricat una.”
Elena citi și zâmbi, dar nu răspunse.
Apoi veni un alt mesaj:
„Perdelele sunt la locul lor. Nu m-am atins de ele.”
După două săptămâni, Mihai apăru la stațiunea de cercetare. Stătea lângă poartă, cu un termos în mâini. Prima zăpadă adevărată scârțâia sub pași, iar autobuzele înaintau încet pe șoseaua înghețată.
Elena îl văzu pe fereastră, își luă geaca și ieși.
— N-am să stau mult, spuse el. Ți-am adus ceai. Din acela cu bergamotă.
— Mulțumesc.
Mihai îi întinse termosul, dar nu plecă.
— M-am gândit mult.
Elena tăcu.
— La început am fost furios. Mi-am spus că m-ai făcut de râs în fața tuturor. Apoi Andreea mi-a spus că te-am umilit ani la rând și că eu am numit toate astea glume.
— Nu trebuia să te cerți cu ea.
— Nu s-a certat. Mi-a vorbit. Iar eu, pentru prima dată, am ascultat.
Mihai își lăsă privirea în jos.
— Nu știu cum să repar ce am stricat.
— Nici eu nu știu.
— Te întorci?
Elena se uită spre câmpul acoperit de zăpadă. Sub crusta albă se aflau semințele grâului de toamnă. Părea că acolo nu exista nimic viu. Ea știa însă că, sub pământ, rădăcinile începuseră deja să se formeze. Primăvara, planta avea să răsară sau nu. Nici cel mai priceput agronom nu putea spune sigur dinainte.
— Nu sunt pregătită, răspunse Elena.
Mihai încuviință încet.
— M-am înscris la un specialist. Un bărbat de la depou mi-a dat numărul. Mâine am prima întâlnire.
Elena îl privi surprinsă.
— Dar mereu spuneai că psihologii iau bani degeaba.
— Am spus multe lucruri.
Își trecu mănușa peste față.
— Nu-ți cer să te întorci acum. Doar… nu închide ușa pentru totdeauna.
— Nu am închis-o. Dar nu o pot redeschide doar pe baza unor vorbe.
— Înțeleg.
— Sper.
Mihai porni spre stație fără să se uite înapoi. Părea mai bătrân, puțin cocoșat, în geaca lui veche de iarnă.
Elenei îi fu, pe neașteptate, milă de el.
Dar mila nu era același lucru cu dorința de a se întoarce. Abia atunci înțelese asta pe deplin.
Elena rămase în apartamentul ei mic până la venirea primăverii. Andreea venea cam o dată pe lună și îi aducea plăcinte cu brânză dulce și ghivece amuzante pentru flori. Mihai o suna mai rar, dar nu-i mai cerea să-i răspundă într-un anumit fel.
Uneori beau cafea împreună. Vorbeau despre Andreea, despre serviciu, prețuri și vreme. Despre relația lor discutau puțin câte puțin, cu grijă. Mihai învăța să nu o mai întrerupă, iar Elena învăța să nu mai fie de acord doar ca să evite o ceartă.
Într-o zi de martie, Mihai veni cu un pachet mic.
Înăuntru erau perdelele de in cu albăstrele albastre.
— De ce le-ai dat jos? întrebă Elena.
— Le-am spălat și le-am călcat. M-am gândit că aici îți vor fi mai de folos.
Ea atinse materialul cunoscut.
— Și acasă ce ai pus?
— Le-am lăsat pe cele vechi, gri.
— Probabil că este întunecat.
— Foarte.
Amândoi zâmbiră ușor.
— Elena, eu încă aștept.
— Nu trebuie doar să aștepți, Mihai. Trebuie să te schimbi. Nu ca să mă convingi să mă întorc, ci pentru tine.
— Încerc.
— Văd.
— Asta înseamnă că mai avem o șansă?
Elena nu răspunse imediat. Se duse la fereastră și ținu perdeaua în dreptul geamului. Albăstrelele se aprinseră în lumina soarelui de primăvară.
— Nu știu, spuse în cele din urmă. Dar acum nu mai este acel „nu știu” de care îmi era teamă.
Mihai încuviință. Înainte să plece, se opri lângă ușă.
— Pot să mai vin?
— Sună înainte.
— Bine.
Nu era o împăcare. Dar nici un rămas-bun definitiv. Era doar începutul unei sincerități între doi oameni care își petrecuseră cea mai mare parte a vieții împreună și care, pentru întâia dată, încetaseră să creadă că iubirea poate suporta orice cuvânt.
După plecarea lui, Elena atârnă perdelele la locul lor. Apoi ieși în curte cu o săpăligă mică și un plic de semințe. Lângă gard, o fâșie îngustă de pământ se încălzise deja.
Plantă gălbenele.
Nu fiindcă era sigură că va rămâne acolo pentru totdeauna.
Nici pentru că hotărâse să se întoarcă într-o zi.
Ci pentru că Elena știa un lucru: chiar și atunci când nu înțelegi încă ce va urma, merită să plantezi ceva viu.
Iar când vine primăvara, să aștepți și să vezi dacă va răsări.