Alături puse câțiva cartofi moi, îmbibați cu sosul cărnii, apoi presără din belșug mărar proaspăt, crescut chiar pe pervazul ferestrei.
Scoase din frigider un castravete murat, tare și crocant.
Apoi turnă într-un păhărel transparent puțină afinată de casă, pusă la macerat în toamna trecută, și se așeză lângă fereastră.
Soarele blând al serii umplea bucătăria curată cu lumină aurie.
Dincolo de geam foșneau încet frunzele tinere ale mestecenilor, iar undeva, în desișul crengilor, vrăbiile se chemau zgomotos una pe alta.
Cina fu minunată.
Carnea era atât de moale, încât aproape se topea în gură.
Cartofii se desfăceau sub furculiță, iar afinata ușor acrișoară îi încălzea plăcut gâtul.
Viorica nu se grăbea nicăieri.
Mânca încet, savurând fiecare îmbucătură și liniștea neașteptată din apartament.
După felul principal își făcu un ceai tare și mâncă, cu multă plăcere, o bucată mare de plăcintă încă fierbinte, umplută cu ou și ceapă verde.
Carnea rămasă, cartofii și plăcintele le împărți cu grijă în caserole.
A doua zi urma să le ducă la laborator și să-și servească colegii.
Aceștia îi lăudau mereu sincer produsele de casă. Cu siguranță aveau să-i ceară din nou rețeta și să o întrebe cum reușea să facă aluatul atât de pufos.
Trecură trei zile.
Marți, în timpul pauzei de prânz, telefonul Vioricăi sună.
Pe ecran apăru numele fiului ei.
Dorin.
Femeia nu se grăbi să răspundă. Își termină liniștită înghițitura de ceai, puse cana pe masă și abia la al cincilea apel ridică telefonul.
— Bună, mamă, spuse Dorin.
Vocea lui era încordată.
În ea se amestecau stinghereala și nemulțumirea aceea familiară, de parcă mama îi datora deja ceva.
— Am vorbit cu Andreea… În fine, în weekend trebuie să mergem la țară. A venit vremea să plantăm cartofii, altfel pierdem perioada. Tu mergi cu mașina ta, nu? Și încă ceva… Carnea aceea ai mâncat-o pe toată sau mai este? Am putea trece diseară să o luăm.
Viorica se uită pe fereastra laboratorului.
Pe asfaltul încălzit de soare săreau câteva pițigoi mici.
Pe buzele femeii apăru un zâmbet abia vizibil.
— Cartofii îi plantați singuri, fiule. Puteți folosi toată bucata de pământ. Eu îmi voi trece partea pe numele vostru, ca să nu mai existe neînțelegeri. Cât despre carne, ieri le-am dat-o colegilor. Sunt oameni simpli, fără pretenții. Nu se feresc nici de „mâncare pentru pisici”, nici de o masă sărăcăcioasă. Pentru voi comandați ceva bun de la restaurant. Doar v-ați obișnuit cu meniurile moderne și bogate.
Viorica încheie conversația, puse telefonul cu ecranul în jos și deschise din nou registrul laboratorului.
Pentru prima dată după mulți ani, nu o mai durea deloc capul.
Iar weekendul care urma îi aparținea în întregime.
Pentru prima oară după foarte mult timp, nimeni, în afară de ea însăși, nu-și făcuse planuri pentru zilele libere.