Chiar și comandamentul german a rămas uluit: povestea regimentului croat care a mers până la capăt și s-a frânt aproape până la ultimul soldat
Regimentul croat dispărut lângă Stalingrad: destinul voluntarilor pe care propria lor loialitate i-a împins spre pieire
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, de partea Germaniei naziste au luptat militari veniți din numeroase țări europene. Printre aliații celui de-Al Treilea Reich s-au aflat formațiuni românești, ungare, italiene, slovace, croate și altele. Totuși, între popoarele slave, a existat un caz aparte, atât de grăitor, încât continuă să fie analizat și astăzi de istorici.
Este vorba despre Regimentul 369 de infanterie croată întărită, o unitate care a pornit de la un val amplu de înscrieri voluntare și a ajuns aproape nimicită printre ruinele Stalingradului. În vreme ce o parte dintre aliații Berlinului își slăbeau, treptat, implicarea pe Frontul de Est, voluntarii croați au continuat să lupte aproape până la sfârșit.
Soarta acestei unități a devenit unul dintre cele mai întunecate exemple ale felului în care ideologia, propaganda militară și devotamentul orb pot duce mii de oameni spre o moarte care, în cele din urmă, nu a schimbat nimic și nu a avut niciun sens.
Apariția Statului Independent Croat și alianța cu Al Treilea Reich
După înfrângerea și împărțirea Iugoslaviei, în primăvara anului 1941, pe teritoriile croate a fost proclamat Statul Independent Croat, cunoscut prin abrevierea NDH. Pe hârtie, părea o entitate de sine stătătoare, însă în realitate depindea puternic de Germania și Italia.
În fruntea noului regim s-a aflat Ante Pavelić, conducătorul mișcării ustașe. Puterea sa încerca prin orice mijloace să demonstreze Berlinului că este sigură, utilă și loială politic.
De aceea, la scurt timp după atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice, conducerea croată a anunțat recrutarea de voluntari care urmau să fie trimiși în războiul împotriva URSS.
Pentru autoritățile NDH, participarea la campania din Est nu era doar o decizie militară. Era un gest demonstrativ de fidelitate față de Hitler și o încercare de a întări sprijinul primit din partea Germaniei.
Mii de cereri chiar din prima zi de recrutare
Chemarea voluntarilor a avut un rezultat neașteptat de puternic. Încă din prima zi de la anunțarea recrutării, au fost depuse mii de solicitări. Potrivit diferitelor date, aproximativ zece mii de oameni și-au exprimat dorința de a pleca pe Frontul de Est.
Entuziasmul acesta se explica prin mai multe cauze. Unii se aflau sincer sub influența propagandei anticomuniste. Alții sperau ca, prin serviciul militar, să obțină un statut mai înalt, o soldă stabilă sau decorații de luptă. Existau și oameni care vedeau participarea la război ca pe o cale de a-și dovedi credința față de noul stat croat.
Numărul doritorilor s-a dovedit atât de mare, încât comandamentul german a hotărât să formeze doar un regiment, deși voluntarii ar fi fost suficienți pentru alcătuirea unei divizii întregi.
Așa a luat naștere Regimentul 369 de infanterie croată întărită, cunoscut mai târziu sub numele neoficial de „Legiunea Croată”.
Unitatea a fost organizată după modelul Wehrmachtului. Soldații croați au primit armament german, uniforme germane și au trecut prin instruire sub supravegherea instructorilor germani.
În același timp, li s-a permis să păstreze însemne naționale. Pe uniforme au apărut elemente ale simbolisticii ustașe, iar pe unele căști și semne distinctive erau folosite embleme naționale croate.
Un loc aparte îl avea jurământul. Voluntarii jurau credință lui Adolf Hitler, în calitate de comandant suprem al forțelor armate germane. Pentru mulți, aceasta însemna, în fapt, intrarea lor în sistemul militar al celui de-Al Treilea Reich.
Astăzi este greu de imaginat cât de puternică era influența propagandei politice și militare din acea vreme, dacă mii de oameni erau gata să-și lege destinul de o putere străină și de liderul ei.
În toamna anului 1941, regimentul a fost trimis pe frontul sovieto-german și inclus în Divizia 100 vânători ușori a Wehrmachtului. Primele lupte mari ale subunităților croate au avut loc în zona Harkovului.
Războiul adevărat s-a dovedit mult mai dur decât se așteptaseră mulți. Încă din primele confruntări, unitatea a suferit pierderi serioase. Armata Roșie opunea o rezistență îndârjită, iar ofensiva Wehrmachtului cerea participare continuă la atacuri împotriva pozițiilor fortificate.
Formațiunile aliate străine erau trimise adesea în sectoarele cele mai primejdioase. Comandamentul german încerca să-și păstreze propriile unități de cadre, astfel că aliaților le reveneau frecvent sarcinile cele mai grele.
De ce croații erau considerați printre cei mai de încredere aliați ai Germaniei
În ciuda pierderilor mari, unitățile croate au primit aprecieri ridicate din partea comandamentului german. În documentele militare erau subliniate în repetate rânduri disciplina, rezistența și disponibilitatea lor de a executa ordine chiar și în împrejurări extrem de grele.
Istoricii notează că nivelul de motivație din interiorul regimentului era într-adevăr ridicat. Mulți dintre soldați priveau războiul împotriva URSS ca pe o misiune personală și îl considerau o confruntare ideologică.
Tocmai această convingere îi făcea, deseori, pe croați să rămână pe poziții chiar și atunci când situația devenea aproape fără ieșire.
Dar o asemenea capacitate de luptă avea un preț apăsător. Pierderile creșteau atât de repede, încât regimentul trebuia completat mereu cu noi voluntari aduși din Croația.
În 1942, ofensiva germană s-a îndreptat spre Volga. Alături de alte unități ale Wehrmachtului, către Stalingrad înainta și Regimentul 369 croat.
Până atunci, formațiunea trecuse deja prin numeroase lupte crâncene și își schimbase de mai multe ori componența prin completări succesive. În pofida pierderilor, regimentul era considerat în continuare apt de luptă și participa la acțiunile ofensive de pe direcția sudică a frontului.
În primăvara și vara anului 1942, croații au fost menționați de mai multe ori în comunicatele germane ca unitate care se remarcase în luptă. Pentru conducerea NDH, acest lucru a devenit un prilej convenabil pentru o campanie de propagandă largă.
Când a început bătălia pentru Stalingrad, regimentul croat s-a trezit prins în interiorul uneia dintre cele mai ample și mai sângeroase confruntări din istoria lumii.
Luptele de stradă aveau o cruzime greu de descris. Aproape fiecare clădire se transforma într-un punct întărit separat, iar controlul asupra unui singur cartier putea trece de mai multe ori într-o zi dintr-o mână în alta.
Unitățile sufereau pierderi uriașe din cauza artileriei, a bombardamentelor, a lunetiștilor și a luptelor corp la corp. În asemenea condiții, chiar și formațiunile cu experiență își pierdeau treptat capacitatea de a acționa pe deplin organizat.
Regimentul croat nu a făcut excepție. Până în toamna anului 1942, efectivele lui se micșoraseră vizibil. Cu toate acestea, soldații rămași continuau să fie folosiți în cele mai grele operațiuni din interiorul orașului.
În toamna lui 1942, Ante Pavelić a venit pe front. S-a întâlnit cu militarii, le-a înmânat decorații și a rostit discursuri despre datorie, onoare și credința față de obligațiile aliate.
Pentru mulți soldați, această vizită a însemnat un sprijin moral important. Conducerea NDH încerca să arate că statul se mândrește cu luptătorii săi și că privește participarea lor la război drept o misiune istorică.
Însă, după numai câteva luni, a devenit limpede că situația trupelor germane de la Stalingrad se înrăutățea cu repeziciune.
După declanșarea operațiunii sovietice „Uranus”, Armata a 6-a germană a fost încercuită. Odată cu ea, în cazanul de la Stalingrad au rămas și subunitățile croate.
Aprovizionarea aproape că s-a oprit. Lipseau cartușele, alimentele, medicamentele și hainele groase de iarnă. Soldații îndurau gerul, bolile, foamea și luptele neîntrerupte.
Comandanții înțelegeau că șansele de salvare se împuținau de la o zi la alta. Cu toate acestea, majoritatea unităților a continuat să țină pozițiile până la ultima posibilitate.
Până în ianuarie 1943, din regiment mai rămăseseră doar mici grupuri de luptători epuizați. Mulți erau răniți, degerați sau ajunseseră la limita puterilor fizice.
Pe măsură ce efectivele se reduceau, devenea tot mai evident că istoria acestei unități se apropia de final. Ultimele încercări de rezistență organizată nu mai puteau schimba rezultatul general al bătăliei.
La sfârșitul lunii ianuarie, din încercuire au putut fi scoși doar câțiva militari răniți. Pentru cei mai mulți dintre cei care plecaseră pe Frontul de Est, drumul s-a încheiat printre ruinele Stalingradului.
Potrivit diferitelor relatări, dintre miile de voluntari care au trecut prin regiment pe durata existenței sale, doar puțini au scăpat de moarte în cazanul de la Stalingrad. O parte a fost evacuată cu avioanele, o parte a ajuns în prizonierat, iar mulți au rămas pe listele celor dispăruți fără urmă.
De aceea, destinul Regimentului 369 este numit adesea unul dintre cele mai tragice episoade ale participării voluntarilor croați la cel de-Al Doilea Război Mondial.
Povestea regimentului croat arată cât de primejdioasă poate deveni împletirea dintre ideologie, propagandă și loialitate necondiționată față de lideri politici. Mii de tineri au plecat pe front sperând să devină eroii epocii lor, dar au fost atrași, în cele din urmă, într-una dintre cele mai cumplite catastrofe ale secolului al XX-lea.
Ei au arătat, fără îndoială, rezistență, disciplină și curaj personal. Însă aceste calități au fost puse în slujba unui război străin și a unor scopuri politice străine.
Soarta Regimentului 369 croat amintește că vitejia, luată singură, nu face automat drept drumul ales. Uneori, chiar și cei mai îndrăzneți soldați ajung victimele hotărârilor luate de politicieni aflați departe de linia frontului.
Astăzi, istoria voluntarilor croați de lângă Stalingrad este privită de istorici ca unul dintre cele mai puternice exemple ale implicării aliaților străini ai Germaniei în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Drumul lor a început cu entuziasm, promisiuni sonore și credință în victorie, dar s-a încheiat într-una dintre cele mai sângeroase bătălii ale istoriei mondiale.
Amintirea acestor evenimente contează nu doar ca parte a cronicii militare. Ea rămâne și un avertisment despre urmările la care pot duce radicalismul politic, cultul conducătorului și credința oarbă în lozinci ideologice.