Trecuseră douăzeci de ani de la acea seară a balului de absolvire, iar femeia care îmi schimbase cândva viața a apărut, pe neașteptate, în pragul casei mele, în mijlocul unei ploi năprasnice.
Ea nu m-a recunoscut. Eu însă am știut cine era din prima clipă. Iar înainte ca noaptea următoare să se încheie, aveam să fac pentru ea ceva la care nu s-ar fi putut aștepta niciodată.
Ploaia lovea acoperișul cu o furie de parcă cerul se prăbușise peste casă. Când a sunat soneria, am crezut că era doar curierul cu mâncarea și mă pregătisem deja să spun repede „mulțumesc”. Dar când am deschis ușa, în fața mea stătea femeia al cărei chip rămăsese ascuns, de douăzeci de ani, undeva adânc în memoria mea. Era pe prispă, îmbrăcată într-o geacă de livrări decolorată de vreme.
Aceleași gropițe în obraji. Aceiași ochi mari, căprui. Aceleași buze delicate care îmi zâmbiseră cândva, în lumina balului de absolvire, pe vremea când aveam șaptesprezece ani și eram mult prea zdrobit ca să mai cred că mi se putea întâmpla ceva bun.
Elena mi-a întins punga cu comanda cu amândouă mâinile. Degetele îi tremurau de frig, iar șapca udă îi arunca o umbră peste o parte din față.
— Comanda dumneavoastră, domnule.
Domnule.
Nu Andrei.
Nici măcar o tresărire care să-mi arate că mă recunoscuse.
În liceu fusesem băiatul gras, nesigur pe el, purtând în mine o pierdere despre care nimeni nu voia să știe, genul de copil observat mai ales atunci când cineva avea nevoie de o țintă pentru batjocură. Acum aveam treizeci și șapte de ani: slăbisem, devenisem alt om și îmi adunasem viața la loc, bucată cu bucată, de-a lungul multor ani. Elena chiar nu avea niciun motiv să vadă în mine băiatul de atunci.
Și totuși, m-a durut.
— Vreți un pahar cu apă? am reușit să spun într-un târziu. Arătați de parcă abia vă mai țineți pe picioare.
Ea a clătinat din cap.
— Nu pot. Mă așteaptă fratele meu. E bolnav. Nu are pe nimeni altcineva care să aibă grijă de el.
— Chiar pe nimeni?
— De când a murit mama, m-a mai avut doar pe mine. A încercat să zâmbească, dar zâmbetul i-a ieșit stins, obosit. Noapte bună, domnule.
A coborât repede de pe prispă și s-a pierdut din nou în perdeaua de ploaie. Prin geam am văzut-o mergând spre o Dacie veche, mâncată de rugină, parcată sub felinarul de pe stradă. Mașina s-a încăpățânat mult timp să nu pornească. Apoi Elena și-a lăsat fruntea pe volan, iar când umerii au început să-i tremure mărunt, am înțeles că nu era vorba doar despre o seară proastă.
Era o viață care apăsa pe ea mai greu decât mai putea duce.
Am înșfăcat cheile și eram gata să ies, dar chiar atunci motorul a prins, în sfârșit, viață. Ea și-a șters fața în grabă, a dat înapoi prea brusc și s-a topit în zidul des de ploaie.
Iar eu am rămas nemișcat la fereastră, cu cina răcită în mâini și cu douăzeci de ani de amintiri strângându-mi pieptul până la durere.