Într-o clipă, toată grija mea pentru Andreea dispăru. În locul ei rămase o ură exactă, rece, aproape matematică. Mi-am privit mâinile: pielea uscată, semnele vârstei, unghiile scurte și fără ojă, degetele care bătuseră zeci de ani în tastatură, calculând devizele și rapoartele altora. Cu aceleași mâini ar fi trebuit să plătesc implanturi mamare, grăsime aspirată, un nas nou și o vacanță luxoasă în Emirate pentru o femeie adultă și infantilă, o lipitoare care tocmai îmi spusese că viața mea se terminase.
Fără să spun nimic, am apăsat butonul imprimantei. Bătrânul aparat laser începu să huruie și să scoată foile una câte una. În cameră se răspândi imediat mirosul tonerului încins.
Mihai stătea în pragul holului, sprijinit comod de perete, cu brațele încrucișate.
— Ei, Elena? Ai terminat de admirat hârtiile tale? Hai, trimite banii. I-am scris Andreei că ajung imediat, spuse el mieros, dar cu aceeași intonație de poruncă, întinzând capul spre cameră.
Nu i-am răspuns. Am trecut calm pe lângă el, am deschis vechea debara de sus și am scos valiza lui cadrilată și uzată — aceeași cu care venise în urmă cu cinci ani în locuința mea. Din ea venea un miros de praf, carton vechi și inutilitate. Am pus-o în mijlocul camerei, am deschis șifonierul și am început să-i așez lucrurile înăuntru, metodic și fără grabă. Pulovere, cămăși decolorate, șosete, spumă de ras. Nicio lacrimă. Niciun țipăt. Vocea nu-mi tremura. Mâinile se mișcau cu o precizie liniștită.
— Hei! Elena, ce faci?! Ai înnebunit de tot?! Mihai încremeni în mijlocul camerei. Obrăznicia îi dispăru într-o secundă, înlocuită de o nedumerire animalică și stupidă. Chipul începu să i se albească, apoi să capete o nuanță cenușie. — Unde mă trimiți? Ai transferat banii sau nu?!
M-am apropiat de el ținând în mâna stângă factura proaspăt imprimată. Cu un marker galben subliniasem apăsat cuvintele „Liposuction”, „Mammoplasty” și „Dubai Resort”.
L-am privit direct în ochi și am văzut, cu o satisfacție aproape calmă, cum panica îi încolțea în pupile. Înțelesese. Înțelesese că citisem totul.
— „Bătrână zgârcită, cine are nevoie de tine cu banii tăi?” am rostit fără culoare în glas, de parcă aș fi citit o linie dintr-un raport. Apoi i-am aruncat foile în piept. Hârtiile alunecară ușor și se împrăștiară pe podea. — Știi, Mihai, am verificat cu atenție indicațiile medicale. Se pare că fiica ta de treizeci de ani suferă de o lipsă severă de silicon în zona sânilor și de un surplus critic de grăsime pe coapse. Iar singurul tratament capabil s-o salveze este un resort spa de lux din Dubai. Probabil că medicina românească este neputincioasă în fața unei asemenea tragedii.
Mihai deschise gura ca un pește aruncat pe uscat. Încerca să vorbească, dar cuvintele i se blocau în gâtul uscat. Ochii îi alergau prin cameră, căutând o explicație care să-l salveze.
— Elena… ai înțeles totul greșit… reuși el să spună în cele din urmă. Fața i se înroși din nou, dar de data aceasta nu de furie, ci de rușinea umilinței. — Fata are treizeci de ani! A părăsit-o un bărbat! Este deprimată, are complexe și nu mai poate ieși din casă! Trebuie să-și refacă viața, să găsească un bărbat normal, cu bani, iar tu… tu ești o creatură zgârcită și fără suflet, care stă pe milioane! Cine o să mai aibă nevoie de tine fără mine?! Vei rămâne singură în cușca asta de apartament!
— Valiza este făcută. Cheile le vei lăsa pe noptieră. Pleci din casa mea, am spus atât de încet, încât a fost nevoit să se concentreze ca să mă audă.
În vocea mea era un frig vechi și nemișcat. Mihai se opri. Făcu un pas către mine, încercând probabil să mă sperie din nou, însă întâlni privirea mea neclintită și se retrase laș.
A plecat înjurând. Și-a lovit cu piciorul valiza cadrilată și a trântit ușa atât de puternic, încât din tavan s-a desprins varul. Pe toată scara urla că voi regreta zgârcenia mea. Se ducea la prințesa lui adorată, convins că în apartamentul luxos închiriat pentru ea — apartament pe care, după cum se dovedise, tot el îl plătea — îl aștepta o fiică iubitoare.
După trei ore, telefonul meu începu să sune. Era Mihai.
Nu am răspuns. Mai târziu, însă, am ascultat cu o plăcere neașteptată mesajul lăsat pe robotul telefonic. În fundal, Andreea țipa isteric:
— De ce ai venit la mine cu lucrurile tale împuțite?! Ai promis că aduci banii de la bătrâna aia pentru operația mea! Dacă nu sunt milioane, pleacă! Eu nu am cu ce să te hrănesc, ratatule!
Apoi se auzi șoapta slabă și plină de suspine a soțului meu. Mă implora să-mi fie milă, să deschid ușa și să-l las măcar să doarmă o noapte, pentru că fiica lui iubită îl aruncase afară cu valiza pe o scară rece.
Am zâmbit liniștită, am șters mesajul și i-am blocat numărul.
După aceea am deschis sertarul de sus al biroului, am scos un album nou de desen și o cutie cu creioane acuarelabile. M-am așezat la masa curată din bucătărie și, pentru prima dată după multă vreme, am inspirat adânc. De mult voiam să schițez veranda viitoarei mele case de lângă mare. Acum știam sigur: acolo avea să miroasă a apă sărată, pini și libertate. O libertate adevărată, cinstită, câștigată prin muncă. Fără diagnostice inventate, bărbați profitori și tragedii cu implanturi. Doar eu, vântul mării și fericirea pe care, în sfârșit, nimeni nu mi-o mai putea lua.