Totuși, undeva în sufletul Anei rămăsese o teamă tăcută. I se părea că destinul nu putea să se joace cu ei atât de crud fără un motiv: mai întâi să le ofere un copil care aproape le distrusese familia, iar apoi să așeze toate lucrurile înapoi la locul lor.
Capitolul 10. Plicul din Lisabona
Au trecut trei ani.
Într-o dimineață, Ana a găsit în cutia poștală un plic acoperit cu timbre străine. În interior se afla o scrisoare scurtă, scrisă în română, dar cu câteva formulări ușor stângace.
„Dragă Ana,
Sper că tu și familia ta sunteți bine.
Probabil îți amintești investigația realizată în cazul fiului tău. Cercetătorii portughezi au confirmat existența unei combinații genetice extrem de rare, în care apar trăsături transmise de strămoși europeni și africani.
Potrivit documentelor găsite recent, unul dintre strămoșii tăi de pe linie maternă ar fi putut avea rădăcini în Angola.
Descoperirea este foarte importantă pentru cercetarea genetică.
Cu respect,
Adrian Munteanu.”
Ana a rămas multă vreme la masă, ținând scrisoarea între degete.
Avea senzația că trecutul și prezentul se legaseră dintr-odată într-un lanț incredibil, pe care nimeni nu îl observase până atunci.
Mihai a citit și el scrisoarea, apoi a oftat adânc.
— Așadar, acum totul are o explicație, a spus.
După câteva clipe, s-a uitat spre Rareș.
— Deși, să știi, pentru mine nu mai este de mult lucrul cel mai important.
S-a aplecat și și-a sărutat fiul pe creștet.
Capitolul 11. Mărturisirea din noapte
În seara aceea a căzut prima zăpadă.
Fulgii se așezau încet pe pervaz, iar Ana nu reușea să adoarmă.
Și-a amintit tot ce trăise: frica, singurătatea, rușinea pe care ceilalți încercaseră să i-o impună, privirile oamenilor și zilele în care nu știa dacă Mihai se va mai întoarce vreodată.
Atunci a înțeles că, fără acea lovitură stranie a destinului, poate nu ar fi aflat niciodată cine îi era cu adevărat alături.
— Mihai, a șoptit ea. De ce te-ai întors atunci? Puteai să dispari pentru totdeauna.
El a privit-o mult timp înainte să răspundă.
— Pentru că am înțeles că, dacă plecam, nu te pierdeam doar pe tine. Mă pierdeam și pe mine.
A vorbit fără patimă, dar în vocea lui era un adevăr care nu mai avea nevoie de nicio analiză și de nicio dovadă.
Capitolul 12. Încercarea anilor
Rareș creștea liniștit, atent și bun.
Din când în când, colegii încercau să-l necăjească. Copiii pot fi cruzi fără să înțeleagă cât rău fac. El nu le răspundea niciodată cu aceeași răutate.
Învățătoarea îi spunea adesea Anei că în privirea lui se vedea o blândețe matură, de parcă băiatul ar fi înțeles mai multe decât ar fi trebuit să înțeleagă un copil.
Când a împlinit șapte ani, familia Ionescu a mers pentru prima dată la Marea Neagră.
Pe plaja din Eforie, oamenii se întorceau adesea să privească băiatul cu pielea închisă care mergea între doi părinți albi.
Ana nu-și mai cobora însă ochii.
Își ținea fiul de mână și mergea dreaptă, calmă, cu capul ridicat.
— Mamă, a întrebat Rareș într-o zi, de ce nu semăn cu ceilalți?
Ana s-a așezat lângă el și i-a netezit părul.
— Pentru că ești miracolul nostru. Iar miracolele rareori arată obișnuit.
Capitolul 13. Reîntoarcerea lui Adrian
Au mai trecut câțiva ani.
Într-o zi, Ana a primit o invitație la un simpozion internațional de genetică organizat la Cluj-Napoca.
Pe lista participanților se afla numele profesorului Adrian Munteanu.
Multă vreme nu a știut dacă să meargă. Amintirea acelor ani încă o durea.
În cele din urmă, și-a făcut curaj.
Când a intrat în sala de conferințe și a zărit chipul cunoscut, inima i s-a strâns.
— Ana! a exclamat Adrian, zâmbind cu căldură. Speram să vii. Cazul fiului tău a stat la baza unei cercetări importante.
I-a arătat o revistă medicală. Pe copertă se afla fotografia unui copil, însoțită de titlul: „O combinație genetică extrem de rară: misterul micului Rareș Ionescu”.
— Sunt mândru de băiatul tău, a spus Adrian. Datorită lui am înțeles încă o dată că natura nu recunoaște granițele inventate de oameni.
Capitolul 14. Secretul familiei
După simpozion, Adrian i-a oferit Anei un stick de memorie cu documente de arhivă.
Înăuntru se aflau copii ale unor registre vechi din Bucovina și Transilvania. Într-o condică bisericească din anul 1872, Ana a descoperit numele unei femei: Catinca Ionescu, descrisă drept „fiica unui călător venit din Africa”.
Ana a rămas mult timp în fața ecranului, neputând să creadă ceea ce citea.
De acolo venea gena întunecată despre care oamenii vorbiseră cu atâta teamă.
Aceeași genă care devenise lumina cea mai puternică a vieții ei.
Capitolul 15. Casa în care nimeni nu mai șoptea
După mai mulți ani, familia Ionescu s-a mutat într-o casă nouă.
Vecinii i-au primit cu prietenie. Oamenii îi salutau, se opreau să vorbească și nimeni nu mai șoptea în spatele lor.
Ana a deschis o cafenea mică, unde pregătea plăcinte cu mere, cornulețe, cozonac și prăjituri după rețetele mamei sale.
A numit localul „Cafea cu lapte”.
Mihai a privit firma și a râs.
— Este foarte simbolic.
— Dar este și sincer, i-a răspuns Ana.