La început am crezut că era doar un joc nevinovat de copii. Dar când același semn a apărut pentru a cincea oară, iar mezina a început brusc să-și ascundă piciorul, am înțeles că mama îmi ascundea ceva.
Aveam două fetițe: Daria, de șase ani, și Sofia, de patru. După moartea soțului meu, Andrei, mama mea, Elena, devenise sprijinul nostru cel mai important. Își adora nepoatele și venea de două ori pe săptămână să stea cu ele.
— O să le scot puțin la plimbare, îmi spunea de obicei. Tu mai odihnește-te.
De regulă, se întorceau după aproape două ore, obosite, cu obrajii îmbujorați, dar fericite. De fiecare dată când o întrebam unde fuseseră, mama îmi răspundea la fel:
— Am fost în parc și le-am cumpărat înghețată.
Într-o zi, când îi scoteam șoseta Sofiei, am zărit un cerculeț albastru în jurul gleznei ei drepte. În mijlocul cercului era scrisă cifra „șapte”.
— Cine ți-a desenat asta? am întrebat-o.
Sofia și-a tras imediat piciorul înapoi.
— Bunica mi-a spus să nu mă ating.
Am simțit că mă cuprinde un fior rece. Când am întrebat-o pe mama ce însemna acel semn, ea a râs ușor.
— E doar o parte dintr-un joc pentru copii. Nu-ți mai face griji degeaba.
M-am prefăcut că o cred. Sau, mai bine spus, am vrut cu disperare să o cred. Însă, două zile mai târziu, am observat un desen asemănător pe piciorul Dariei. De data aceasta, cercul era roșu, iar în interior se afla cifra „patru”.
— Unde ați fost astăzi?
— În parc, a răspuns ea prea repede.
— În care parc?
Daria s-a uitat spre sora ei mai mică. Sofia și-a lăsat capul în jos fără să spună nimic.
În aceeași seară am sunat la vânzătorul de înghețată din parcul cel mai apropiat. Ne cunoștea bine pe mine, pe mama și pe fete. Mi-a spus că nu le mai văzuse de câteva săptămâni.
Atunci mi s-a făcut cu adevărat frică.
În minte au început să-mi apară cele mai îngrozitoare scenarii. Poate mama le ducea la niște necunoscuți. Poate cineva le fotografia. Iar cifrele desenate pe picioarele lor nu erau deloc parte dintr-un joc, ci un fel de însemnare sinistră.
Înainte de următoarea vizită a mamei, le-am așezat pe fete lângă mine.
— Unde vă duce bunica, de fapt?
Daria s-a încordat pe loc.
— A zis că nu avem voie să-ți spunem.
— De ce?
— Pentru că atunci s-ar strica totul.
Mi-am adunat toate puterile ca să-mi păstrez vocea calmă.
— Cine vă face semnele de pe picioare?
Ochii Sofiei s-au umplut imediat de lacrimi.
— Un domn îmbrăcat în alb.
Pentru o clipă, am avut impresia că inima mi se oprise.
— Este un bărbat adult?
Fetița a dat din cap.
— Închide ușa, iar bunica spune că nu trebuie să ne fie frică.
În noaptea aceea n-am reușit aproape deloc să dorm. A doua dimineață, mama a venit ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat. Pe umăr purta un rucsac mic, pe care până atunci nu-l observasem.
— Ei, sunteți gata pentru plimbarea noastră? a întrebat ea veselă.
M-am prefăcut că nu bănuiesc nimic. Mi-am sărutat fetele și am așteptat să urce în mașina mamei.
Apoi am pornit după ele.
Mama nu s-a îndreptat deloc spre parc. A ieșit din oraș și s-a oprit în fața unei clădiri vechi, cu trei etaje. Nu exista nicio firmă pe fațadă, iar aproape toate ferestrele erau ascunse după perdele groase. Câțiva oameni care intrau înăuntru țineau copii de mână.
Din clădire a ieșit un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, îmbrăcat complet în alb. S-a apropiat de mașina mamei, le-a recunoscut imediat pe fetele mele și le-a făcut cu mâna. Sofia chiar a alergat spre el.
Nu am mai putut sta deoparte. Am coborât din mașină și m-am repezit către ele.
— Nu vă apropiați de copiii mei!
Bărbatul s-a oprit și m-a privit nedumerit. Mama a pălit.
— Cum ne-ai găsit? a întrebat ea încet.
— Ce faceți aici? La cine le aduci? De ce le desenați cifre pe picioare?
Daria a început să plângă. Mama a încercat să mă prindă de mână, însă m-am retras brusc.
În acel moment, ușa clădirii s-a deschis larg. Din interior se auzeau glasuri de copii, râsete și o melodie cântată în surdină. Eram convinsă că voi vedea o încăpere întunecoasă și oameni străini.
În schimb, în fața mea se afla o sală luminoasă, cu covorașe colorate, măsuțe mici și desene de copii pe pereți.
Atunci bărbatul s-a prezentat liniștit:
— Sunt doctorul Matei, fizioterapeut pediatru.
Am aflat că, în urmă cu trei luni, mama observase că Sofia își răsucea ușor laba piciorului drept spre interior atunci când mergea. În cazul Dariei, începuseră să apară dureri la genunchi, mai ales când urca scările.
Mama nu-mi spusese nimic pentru că, pe atunci, eu abia reușeam să mă țin pe picioare după moartea lui Andrei. Munceam în două locuri, iar simplul gând la o nouă factură medicală mă putea arunca în panică.
Doctorul le consultase pe fete fără să le ceară bani. Nu descoperise nimic grav, însă explicase că exercițiile începute din timp le-ar fi putut feri de probleme mai târziu.
— Dar semnele de pe picioare? am întrebat. Ce înseamnă?
Medicul s-a așezat pe vine și mi-a arătat un set de carioci colorate.
Cu ajutorul cerculețelor, marca locurile cărora fetele trebuiau să le acorde atenție în timpul exercițiilor. Iar cifrele nu erau coduri misterioase: ele indicau numărul de secunde în care trebuiau să păstreze o anumită poziție.
— Și de ce țineați ușa încuiată?
— Ca cei mici să nu iasă din greșeală în stradă în timpul exercițiilor.
Totuși, furia mea nu dispăruse.
— De ce le-ai spus să tacă și să nu-mi povestească nimic? am întrebat-o pe mama.
Elena nu mi-a răspuns. În schimb, a desfăcut fermoarul rucsacului.
Înăuntru erau două rochițe albe, două perechi de pantofiori strălucitori și o fotografie cu soțul meu.
Peste câteva zile urma să se împlinească exact un an de la moartea lui. Mama pregătea în secret, împreună cu fetele, un dans pe melodia care se auzise la nunta noastră.
Fizioterapia le ajutase să se miște mai sigur, iar doctorul le permisese să repete chiar în sala de exerciții.
— Voiau să danseze pentru tine, a șoptit mama. Voiau să-ți arate că suntem încă o familie. El nu mai este lângă noi, dar iubirea nu a dispărut.
M-am uitat la fiicele mele. Daria și-a șters obrajii umezi.
— Mami, noi n-am făcut nimic rău.
Atunci mi s-au înmuiat picioarele. Simțeam în același timp rușine, ușurare și o durere pe care nu știam cum s-o numesc. Le-am strâns pe amândouă la piept, apoi am îmbrățișat-o și pe mama.
O săptămână mai târziu, fetele mi-au arătat cu adevărat dansul lor.
Am plâns din clipa în care s-a auzit prima notă și până la ultima.
Când muzica s-a oprit, Sofia a venit lângă mine și mi-a șoptit:
— Tata n-ar fi vrut să fii tristă mereu.
Din acea zi, n-am mai considerat niciodată nevinovate secretele legate de copiii mei. Iar mama mi-a promis că nu va mai ascunde nimic de mine, nici măcar atunci când pregătește cea mai emoționantă surpriză.
Semnele ciudate de pe picioarele fetelor, cele care mă speriaseră atât de tare, le ajutaseră de fapt să pășească mai sigur spre viitor.