„Te-am recunoscut imediat când ți-am văzut fotografia”, a început el. „Apăruse un articol despre tine și firma ta într-o revistă de afaceri. M-am uitat la poză și mi-am zis că nu se poate să fii tu, Margareta.”
Mi-am așezat încet paharul pe masă.
„Și atunci ai hotărât să mă cauți?”
„Normal.”
A zâmbit de parcă tocmai îmi făcuse cel mai mare compliment posibil.
„Am găsit site-ul firmei tale. Am citit interviurile. M-am uitat prin toate conturile tale de pe rețelele sociale. Știam că trebuie să te văd din nou.”
În secunda aceea, tot ce spusese în timpul serii s-a rearanjat în mintea mea.
Fiecare întrebare.
Fiecare laudă.
Fiecare urmă de interes pentru munca mea.
Nu fusese o conversație spontană.
Mă studiase înainte să ne așezăm la aceeași masă.
„De ce?” am întrebat.
Era singurul cuvânt pe care reușeam să-l scot.
A ridicat din umeri, ca și cum răspunsul ar fi fost cât se poate de firesc.
„Eram curios dacă, după ce ai slăbit, ai ajuns în sfârșit să meriți atenția mea.”
Pentru câteva clipe nu am putut vorbi.
Parcă nu mai auzeam decât un zumzet îndepărtat.
Apoi, fără să-mi dau seama, am repetat:
„De ce…?”
În jurul nostru, restaurantul continua să trăiască.
La masa alăturată, cineva a râs tare.
Un ospătar turna apă în pahare cu gesturi mecanice.
Tacâmurile atingeau farfuriile.
Oamenii vorbeau.
Lumea mergea înainte.
Numai la masa noastră se așternuse o tăcere atât de grea, încât aproape că o puteam atinge.
„Știi ceva?” a continuat Radu cu o liniște care m-a înfiorat. „Dacă ai fi arătat așa și în liceu, lucrurile ar fi putut fi cu totul diferite.”
Pentru o clipă am crezut că nu auzisem bine.
Cu totul diferite.
Stăteam în fața unui bărbat adult, îmbrăcat într-un costum croit impecabil, și am înțeles brusc ceva ce refuzasem să admit ani la rând.
Nu se schimbase.
Deloc.
Nici măcar puțin.
Schimbase doar hanoracul de licean cu un costum scump și învățase să vorbească precum un om sigur pe el.
Înăuntru rămăsese același băiat care credea că valoarea altora depinde de aprobarea lui.
Iar dacă mi-am imaginat că acela era apogeul aroganței sale, m-am înșelat.
Radu s-a aplecat spre geanta de lângă scaun, a scos un dosar negru, subțire, și l-a împins lent spre mine.
Avea aerul unui om care îți oferă acces la ceva extraordinar.
„Mă bucur că am reușit, în sfârșit, să ne întâlnim”, a spus zâmbind. „Pentru că vreau să-ți arăt ceva care cred că te va interesa serios.”
L-am deschis din reflex.
Înăuntru nu se afla nicio scrisoare.
Nicio scuză.
Nicio mărturisire.
Era o prezentare de afaceri.
Grafice.
Tabele.
Proiecții financiare.
Analize de piață.
Și un logo care părea făcut în grabă, într-o după-amiază.
„Aceasta este compania mea”, a anunțat el cu mândrie. „Suntem la început, dar ideea are un potențial uriaș. Ne lipsește doar investitorul potrivit. Tu ai construit deja o firmă de succes, deci știi exact ce presupune.”
L-am privit fără să-mi pot ascunde neîncrederea.
„Eu vin cu ideea și cu viziunea”, a continuat, din ce în ce mai sigur pe el. „Tu ai experiența, contactele și capitalul. Sincer, ai putea să te consideri norocoasă că m-am gândit să vin tocmai la tine.”
Am rămas mută câteva secunde.
Apoi am închis dosarul încet.
„Tu… îmi ceri să investesc în afacerea ta?”
„De ce nu?” a spus el, ridicând din umeri. „E clar că îți merge bine. Ai bani. Și presupun că ești suficient de inteligentă încât să recunoști o oportunitate bună.”
Vorbea cu o naturalețe uluitoare.
Ca și cum nu ar fi existat nimic straniu în faptul că, după zece ani de tăcere și după toată cruzimea din liceu, apăruse în viața fostei lui victime ca să-i ceară o investiție de ordinul milioanelor.
Apoi a rostit propoziția pe care nu am s-o uit niciodată.
„Sincer, mă așteptam să fii încă încântată doar pentru că îți acord atenție.”
Opriți-vă o clipă asupra acelor cuvinte.
Fiindcă el chiar le credea.
Era convins că întoarcerea lui în viața mea era un premiu.
Că eu ar fi trebuit să mă simt recunoscătoare.
Că, undeva înăuntrul meu, trăia încă eleva nesigură care așteptase ani întregi să fie observată de el.
Numai că, de data aceasta, calculase greșit.
Și urma să afle cât de greșit.
Nu am ridicat vocea.
Țin să spun asta.
Nici nu am izbucnit în plâns, deși simțeam lacrimile aproape.
Am așezat dosarul la loc, l-am închis cu grijă și l-am privit drept în ochi.
„Nu m-ai căutat săptămâni întregi fiindcă te apăsa conștiința”, am spus foarte calm. „Ai urmărit o femeie pe care ai umilit-o ani la rând pentru că ai fost sigur că a rămas suficient de frântă încât să-ți mulțumească doar fiindcă ai decis s-o privești.”
Nu mi-am coborât ochii.
Pentru prima dată, nu m-am ferit de el.
Și nu aveam de gând să o mai fac vreodată.
„Margareta, nu asta am vrut să spun…”
„Lasă-mă să termin”, l-am întrerupt înainte să-și construiască o scuză. „Încă te vezi drept marele premiu. Încă ești convins că atenția ta este un dar pentru care ceilalți ar trebui să-ți fie recunoscători.”
A tăcut.
„Știi ce e cel mai trist?” am continuat. „Din liceu până astăzi nu ai evoluat deloc. Singura diferență este că acum îți ascunzi disprețul sub un costum scump și sub maniere lustruite.”