— Ați putea să-mi spuneți încă o dată ce anume doriți? am întrebat. Rar. Ca să fiu sigură că înțeleg corect.
Irina a ezitat pentru o clipă. Aproape imperceptibil. Apoi și-a recăpătat repede siguranța.
— Vreau să luați în calcul posibilitatea de a ne lăsa nouă casa. Radu vă va ajuta să găsiți ceva mai mic. Ceva mai potrivit pentru noua etapă a vieții dumneavoastră.
— Să vă las casa mea, am repetat.
Am ridicat doar o sprânceană și am tăcut.
Cuvintele au rămas între noi ca un nor greu.
Irina și-a schimbat neliniștită greutatea de pe un picior pe altul.
— Irina.
— Da?
— Am nevoie de puțin timp. Ați putea să așteptați în mașină?
Și-a ridicat surprinsă sprâncenele.
— Cred că ar fi mai bine să terminăm discuția acum.
— O vom termina, am răspuns calm. Dar am nevoie de câteva ore.
— Ați putea, până atunci, să așteptați în mașină?
M-a privit o vreme, apoi a zâmbit mulțumită, ca și cum politețea mea ar fi fost semnul unei capitulări.
— Desigur. Nu mă grăbesc. Luați-vă tot timpul de care aveți nevoie.
Am închis încet ușa.
Nu am trântit-o.
Am închis-o așa cum o făcusem de mii de ori în cei optsprezece ani de căsnicie: liniștit, atent, cu ambele mâini.
Apoi mi-am sprijinit spatele de ea și am inspirat adânc.
Holul arăta exact ca în orice altă dimineață.
Aceleași fotografii pe pereți.
Radu în ziua nunții noastre.
Copiii la festivitățile de absolvire.
O fotografie dintr-o vacanță în Bucovina, în care mi-am dat seama dintr-odată că nu-mi aminteam ca Radu să fi fost cu adevărat prezent, măcar sufletește.
Privirea mi-a alunecat spre ușa biroului.
Am intrat.
Pe perete, într-o ramă neagră simplă, se afla un document căruia nu-i mai acordasem atenție de ani buni.
Actul de proprietate al casei.
Tata insistase cândva să-l înrămez.
— Ca să nu uiți niciodată ce este cu adevărat al tău, Dănuța, îmi spusese atunci.
La vremea aceea, gestul mi se păruse doar sentimental.
M-am dus în bucătărie, am luat telefonul și am sunat-o pe sora mea, Sorina.
A răspuns după al doilea apel.
— Dana?
— Sorina, am nevoie să vii imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— Îți amintești când te-am rugat, acum câteva luni, să verifici discret ceva? Adu tot. Absolut tot. Și toate actele despre casă și despre un eventual divorț. Îți explic când ajungi. Urcă în mașină și vino.
— Sorina, te vreau aici. Acum.
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere scurtă.
Genul de tăcere pe care doar o soră ți-l poate oferi.
— Deci ai aflat, în sfârșit, a spus încet.
— Da.
— Plec acum. Ajung în douăzeci de minute.
Convorbirea s-a încheiat.
M-am întors în birou și am privit din nou actul înrămat.
Un zâmbet mic mi-a apărut pe buze.
Mi-am dat seama că era prima expresie sinceră pe care o avusesem în dimineața aceea.
Sorina a ajuns exact după douăzeci de minute.
Purta pe umăr o geantă mare, îndesată cu dosare, iar pe chip avea acea expresie severă pe care i-o știam din copilărie.
— Așadar, știi, a spus în loc de salut.
— Arată-mi tot, i-am cerut și am mers direct spre bucătărie.
De pe raftul de sus al dulapului din birou am coborât o cutie pe care o păstrasem cu grijă ani întregi.
Înăuntru se afla tot ce strânsesem metodic:
actele proprietății,
extrasele bancare,
documentele moștenirii lăsate de tata.
Sorina și-a pus ochelarii și a început să citească atent, pagină cu pagină.
— Casa a fost plătită integral, dintr-o singură tranșă, i-am spus. Cu banii moșteniți de la tata.
— Pe numele cui este?
— Doar pe al meu. Exclusiv pe numele meu. Radu a semnat atunci toate documentele, fiindcă, din cauza primelor lui, soluția era mai avantajoasă fiscal. Probabil nici măcar nu le-a citit cu atenție.
— Deci locuința a fost achitată complet din banii tăi.
Sorina și-a ridicat privirea dintre hârtii.
— Daniela… draga mea… ei nu au nimic. Nicio cale legală. Absolut niciuna.
Pentru prima oară în dimineața aceea am simțit că pot respira cu adevărat.
În clipa următoare s-a auzit soneria.
Înainte să deschid, știam cine se afla dincolo de ușă.
Irina trebuie să-l fi sunat pe Radu imediat după ce plecase de la mine.
Iar el probabil ieșise în grabă de la serviciu.
Pe verandă stăteau amândoi.
Irina în față.
Radu lângă ea.
Arăta ca un om care tocmai înghițise o piatră.
— Daniela, a început prudent, ar trebui să vorbim ca niște adulți.
— Intrați, am răspuns cu o voce complet liniștită.
Era evident că Irina îl sunase din mașină, imediat ce părăsise strada noastră.
Ea a trecut prima pe lângă mine. Ochii îi alergau deja prin hol, de parcă își imagina alte perdele și o nouă așezare a mobilei.
Radu a urmat-o.
Ținea capul plecat.
La masa din bucătărie o aștepta Sorina.
— Aha, a spus Irina surprinsă, oprindu-se. Nu știam că va fi o consfătuire de familie.
— Luați loc, a rostit Sorina calm.
Amândoi s-au așezat.
Radu și-a dres glasul de trei ori înainte să poată scoate prima propoziție.
— Dana… Nu mi-am dorit ca lucrurile să se întâmple așa. Dar eu și Irina trebuie să ne gândim acum înainte de toate la copil. Iar casa… ar fi logic să rămânem noi aici.
— Ca să ce? am întrebat fără emoție.
— Nu mă așteptam la o discuție în grup, a murmurat el.