S-a uitat spre ușă.
O femeie cu părul argintiu tocmai intrase în sală. Purta o rochie albastru-deschis și cerceta încăperea până când privirea i s-a oprit asupra lui.
Pe chipul ei a apărut imediat un zâmbet.
Domnul Petrescu a tras aer în piept, ezitant.
Apoi încă o dată.
În cele din urmă, a pornit către ea.
— Irina…
Femeia a râs încet.
— Bună, străine.
El i-a întins trandafirul.
— Din 1968 vreau să te întreb ceva.
Irina a așteptat în tăcere.
— Ai vrea să dansezi cu mine dansul la care nu am avut curaj să te invit atunci?
Pentru un moment nesfârșit, în sală s-a lăsat liniștea.
Apoi Irina a luat floarea.
— Începusem să cred că n-o să mă întrebi niciodată.
Cei din jur au început să aplaude discret.
Muzica a pornit.
Domnul Petrescu i-a întins mâna, iar ea și-a așezat palma în a lui.
Primul lui pas a fost stângaci.
Al doilea nu s-a dovedit mai bun.
Până la al treilea, amândoi râdeau atât de tare, încât nu le mai păsa dacă urmau ritmul.
Mi-am împletit degetele cu ale lui Andrei.
— Data viitoare, i-am șoptit, dacă aperi speranța cuiva, spune-mi măcar că asta faci.
S-a uitat la mine.
— Promit.
— Iar data viitoare, a adăugat el, strângându-mi mâna, o să-mi amintesc că sentimentele tale trebuie să fie pe primul loc.
Mi-am sprijinit capul pe umărul lui și i-am privit pe domnul Petrescu și Irina rotindu-se încet sub lumina blândă a lămpilor.
— Știi… am murmurat.
— Ce?
— Noaptea trecută chiar a fost perfectă.
Andrei privea cum domnul Petrescu îi călca din greșeală Irinei pe picior. Ea a izbucnit în râs și l-a sărutat pe obraz.
Soțul meu a zâmbit.
— Aproape perfectă.
Apoi s-a întors către mine.
— Acum este cu adevărat perfectă.