— Eu am rămas fără mașină acum trei săptămâni. Iar pe tine nu te-a deranjat deloc.
— Și ce legătură are tatăl tău?
— Are legătură cu faptul că trei sute de mii pentru cumpărarea acestei mașini mi-au fost transferați de tata. Extrasul bancar există.
Tata l-a privit calm.
— Radu, nu te supăra pe mine. Cere-i mamei tale cheile.
În clipa aceea a ieșit Ioana din bloc, cu o pungă în mână.
S-a oprit și, uitându-se la fratele ei, a spus:
— Radu, mama îi promisese lui Andrei banii încă din iulie. Cu mult înainte ca mașina să fie trecută pe numele ei. Și tu știai asta.
Radu nu i-a răspuns.
Nici ei.
Nici mie.
A chemat un taxi și a plecat, luând cu el o singură scară.
Sulul de profile a rămas lângă bordură.
Tata mi-a încărcat în tăcere cutiile în portbagaj, iar apoi am pornit să livrăm comenzile.
Au trecut trei săptămâni.
Sedanul a fost vândut cu un milion cincizeci de mii.
Andrei a plătit avansul pentru locuință, iar soacra a pus imediat pe grupul familiei o fotografie cu cheile noului apartament.
Cei opt sute de mii pentru care eu lucrasem nopți întregi și nu-mi mai simțisem spatele au fost numiți acum „avansul pentru garsoniera din cartierul nou”.
Radu locuiește la mama lui.
În fiecare duminică vine la Mara, îi aduce un ou de ciocolată și stă în bucătărie aproximativ patruzeci de minute, fără să-și scoată haina.
Duminica trecută mi-a spus că a fost și el la un avocat.
După părerea lui, mașina mea fusese cumpărată în timpul căsătoriei, așa că tranzacția dintre mine și tata ar putea fi contestată.
Poate chiar o va face.
Aștept citația și nu am nicio idee cum se va sfârși totul.
Mara îl așteaptă acum pe tatăl ei lângă fereastră și îmi pune o întrebare la care nici eu nu am răspuns:
— Mamă, bunica Elena nu mai este rudă cu noi?
Tata are șaizeci și doi de ani.
Se trezește la cinci dimineața, vine cu autobuzul din localitatea lui, apoi mă plimbă toată ziua de la o adresă la alta, cu cutiile în portbagaj. Seara, în parcare, își masează genunchiul bolnav și insistă că se simte bine.
Spune că a lucrat toată viața ca șofer și că este obișnuit.
Eu mă uit la genunchiul acela și înțeleg un singur lucru.
Războiul nu l-am început eu.
Dar acum și el plătește pentru el.
Ioana mă sună o dată la două zile și îmi trimite cliente noi de la salonul unde lucrează.
Comenzile au început, încet, să revină.
Recenzia aceea urâtă din grupul cartierului însă nu a dispărut nicăieri.
Uneori, noaptea, mă gândesc că aș fi putut să-l las pe Radu să ia mașina mea încă o dată la lucrare.
Aș fi putut semna actele mai târziu.
Aș fi putut să mai aștept puțin.
Apoi îmi amintesc autocolantul cu soarele de pe geamul din spate al mașinii care fusese pusă la vânzare fără știrea mea.
Mașina lui Radu nu am recuperat-o.
Pe a mea am păstrat-o.
Dar familia am pierdut-o.
Și acum spuneți-mi sincer: am avut dreptul să-mi trec mașina pe numele tatălui meu, știind foarte bine că, după aceea, soțul meu nu va mai avea cu ce să meargă la serviciu?
Sau într-o familie nu ai voie să faci același lucru, nici măcar atunci când celălalt a făcut exact același lucru primul?