— Ei bine, Andrei dragă, acum nu ne-a mai rămas nimeni în afară de noi doi — Elena îl strângea la piept pe nepot și îi mângâia părul. — Dar să nu-ți fie teamă, sufletul meu. Nu te dau nimănui. Mâine merg să cer tutela. Cine știe ce le trece prin minte funcționarilor… La școală nu te duci deocamdată, i-am anunțat deja pe profesori. Toți știu ce nenorocire s-a abătut asupra noastră. Toți te compătimesc. O să treacă timpul, Andreișor. Poate că într-o zi va durea ceva mai puțin.
Numai că durerea nu s-a micșorat.
Andrei a crescut, s-a înălțat și i s-au schimbat trăsăturile, însă în adâncul sufletului a rămas pentru totdeauna băiatul care, într-o singură zi cumplită, își pierduse părinții.
Nenorocirea îi oferise, fără ca el să-și dea seama, un statut aparte printre ceilalți copii.
Toți îl cruțau.
Profesorii nu-l ascultau niciodată prea aspru, îi treceau cu vederea întârzierile și uneori îi puneau note mai mari decât merita. Vecinii îi aduceau dulciuri. Iar bunica ar fi renunțat la orice, numai ca nepotul ei să nu simtă că îi lipsește ceva.
Și cum ar fi putut proceda altfel?
Copilul rămăsese orfan.
În plus, Elena repeta mereu că Andrei era firav și bolnăvicios. Ba îl durea capul, ba răcea, ba obosea din nimic. De aceea, tuturor li se părea nedrept să-i ceară prea mult.
Anii treceau, dar bunica se purta cu el ca și cum ar fi avut tot zece ani.
Într-adevăr, nu mai avea pe nimeni apropiat.
Fiica ei murise împreună cu soțul într-un accident de mașină. Chiar și după atâta vreme, Elena nu putea să-și amintească acea zi fără să simtă cum i se strânge pieptul.
Uneori se trezea noaptea și retrăia totul: telefonul care sunase, coridorul de spital, chipurile străine și pe micul Andrei, care încă nu înțelegea de ce mama lui nu mai avea să se întoarcă niciodată acasă.
Femeia își punea mereu aceeași întrebare: de ce îi lovise soarta atât de nemilos?
Plângea în întuneric, având grijă ca nepotul să nu o vadă.
Odată cu trecerea timpului, în sufletul ei apăruse însă o altă teamă.
Ce avea să se întâmple când Andrei urma să plece?
Când avea să se căsătorească.
Când urma să-și găsească o locuință.
Când avea să-și întemeieze propria familie.
Cine mai avea să aibă nevoie de ea?
În sinea ei, Elena se liniștea spunându-și că asemenea lucruri nu aveau să se întâmple prea curând.
Andrei era un băiat retras, obișnuit să stea în casă. După serviciu se așeza în fața calculatorului, evita grupurile și abia dacă avea prieteni. Nici cu fetele nu avusese vreodată prea mult noroc.
De unde să apară, atunci, o soție?
Dar a apărut.
Bianca.
Iar Elena nu a plăcut-o din prima clipă.
Fata i se părea prea directă, prea hotărâtă și prea sigură pe ea. Bianca știa exact ce voia de la viață și nu era dispusă să accepte puțin doar de dragul liniștii.
Bunica a hotărât imediat că pentru Andrei era cea mai nepotrivită alegere.
— Tu înțelegi măcar cu cine te-ai încurcat? — se lamenta ea. — Fata asta nu e o domnișoară blândă, e un rechin! Îi întinzi un deget și îți înghite mâna până la cot. Ție îți trebuie o fată liniștită, gospodină, cu suflet bun, care să pună familia pe primul loc. Dar ea? Uită-te numai la pretențiile ei! O să-ți facă viața praf.
— Bunico, ajunge.
— Cum adică ajunge? Ce ai găsit la ea? Măcar de-ar fi o frumusețe nemaivăzută. E o fată obișnuită, slabă, cu nasul pe sus, și vorbește cu toată lumea de parcă i-ar fi datoare jumătate din lume. Și-a dat seama că ești bun și neexperimentat, de asta s-a agățat de tine.
— O iubesc.
— Azi o iubești, iar mâine o să vii plângând la mine! Desparte-te de ea cât încă mai poți.
Pentru prima dată însă, Andrei nu avea de gând să-i urmeze sfatul.
Se îndrăgostise cu adevărat.
Bianca nu era model și nici o frumusețe care să întoarcă toate privirile. Avea o înălțime obișnuită, era slăbuță și nu se remarca prin nimic spectaculos.
Pentru Andrei, totuși, ea devenise prima femeie care îi arătase un interes sincer.
Îl suna din proprie inițiativă.
Îi propunea să se întâlnească.
Râdea la glumele lui.
Își făcea planuri împreună cu el.
Pentru un om care fusese obișnuit ca atenția femeilor să treacă pe lângă el, toate acestea însemnau enorm.
Întâlnirea întâmplătoare îi răsturnase complet viața.
Iar Andrei nu voia să-i permită bunicii să distrugă singurul lucru care îl făcea fericit.
În această privință, a găsit un aliat neașteptat în vecinul său, domnul Gheorghe.
Bărbatul, trecut de prima tinerețe și rămas singur, o urmărea de multă vreme cu atenție pe Elena.
Când îi căra plasele.
Când îi schimba becurile.
Când trecea seara „doar pentru cinci minute” și rămânea la ceai până târziu.
Andrei își dădea seama foarte bine în ce direcție mergeau lucrurile.
Într-o zi, i-a spus cu grijă bunicii:
— Apropo, domnul Gheorghe nu vine la tine doar din politețe.
Elena a izbucnit în râs.
— Andrei, ce povești de dragoste să mai am eu la vârsta mea? Ar trebui să mă gândesc la suflet, nu la aventuri.
— Ai doar șaizeci de ani.
— „Doar”! — a pufnit femeia, frecându-și genunchiul dureros. — Dimineața mă ridic din pat de parcă aș fi o ruină.
— Gheorghe e cu cinci ani mai în vârstă decât tine și nu se plânge. Aleargă dimineața, face gimnastică și aproape că nu ajunge la spital.
— Atunci să alerge cât vrea.
— Ai putea și tu măcar să ieși la plimbare. Te invită de atâta timp.
Elena l-a privit bănuitor, îngustând ochii.
— De ce te străduiești atât să mă scoți din casă? Vrei s-o aduci aici pe Bianca?
Andrei s-a retras rănit.
— Bunico, cum poți să spui așa ceva? Îmi fac griji pentru sănătatea ta!
— Îi știu eu pe tinerii din ziua de azi.
Apoi, văzându-i expresia, a zâmbit.
— Bine, nu te supăra. Am glumit. De fapt, Gheorghe chiar mi-a cumpărat niște pantofi sport. Spune că vom merge în parc în fiecare seară.
Gluma ascundea mai mult adevăr decât ar fi vrut Andrei să recunoască.
El spera cu adevărat că bunica se va muta, într-o bună zi, la domnul Gheorghe.
Atunci apartamentul mare, cu trei camere, ar fi rămas la dispoziția celor tineri.
Numai că Elena nu intenționa să renunțe la locuința ei.
Chiar și lui Gheorghe îi vorbea adesea despre nepot și despre Bianca.
— Ea așteaptă doar să intre în apartament ca stăpână — se plângea femeia. — Crezi că nu văd? Poate că de Andrei nici nu-i pasă. O interesează doar locuința.
— Elena, nu mai exagera — încerca Gheorghe s-o liniștească. — Băiatul e adult. Să hotărască singur.
— O să hotărască el? O să-l învârtă pe degete și el o să-i mulțumească.
— Se vor căsători, vor avea copii. Ar fi un lucru bun.
Gheorghe zâmbea trist.
— Mie Dumnezeu nu mi-a dat copii. Uneori mă sperie gândul că trăiesc singur. Dacă mi se întâmplă ceva, nici măcar nu are cine să cheme salvarea.
— Nu mai spune prostii — îl certa Elena. — Sunt eu aici, Andrei e aproape. Nu te va lăsa nimeni singur. Mai bine terminăm ceaiul și ieșim la plimbare.
Cu timpul, plimbările lor au devenit un obicei de fiecare zi.
Iar după aproximativ o lună, Gheorghe a făcut o propunere care a lăsat-o fără glas:
— Elena, mută-te la mine.
Femeia aproape că a scăpat ceașca din mână.
— Ți-ai pierdut mințile?
— De ce? Ne înțelegem bine împreună. Andrei poate locui aici cu Bianca. Apartamentul rămâne al tău, nu pleacă nicăieri. Iar ei nu vor mai avea parte de supravegherea ta continuă. Poate că băiatul va înțelege singur mai repede ce fel de femeie are lângă el.
Elena a rămas pe gânduri.
— Nu știu…
— Tu însăți spui că vă certați mereu.
— El se supără pe mine. Spune că nu-l las să trăiască.
— Atunci lasă-l. Uneori omul trebuie să greșească pe pielea lui ca să priceapă ceva.
În cele din urmă, Elena a acceptat.
— Bine. O să stau la tine o vreme. Dar nu pentru mult timp.
A doua zi a început să-și strângă lucrurile.
Când Andrei a văzut valiza, cu greu și-a ascuns bucuria.
— Bunico, te muți la domnul Gheorghe?
— Nu te bucura prea devreme! — i-a răspuns ea sever. — Doar încerc să locuiesc acolo. Tu și Bianca puteți rămâne aici între timp. Dar să nu uiți: apartamentul este al meu. Nu suport dezordinea. O să vin să verific.
— Sigur.
— Dacă văd că Bianca nu face nimic prin casă, o dau afară imediat.
— Este o gospodină excelentă.
— Vom vedea.
Andrei radia de fericire.
Bianca, în schimb, nu a primit vestea cu același entuziasm.
— Adică va locui în apartamentul de lângă noi și va veni în fiecare zi să ne controleze?
— Nu chiar în fiecare zi.
— Îți cunoști prost bunica?
— Bianca, măcar nu vom mai plăti chirie. Sunt trei camere, bucătăria e normală, iar zona e bună.
Era greu să-i contrazică argumentele.
Înainte să-l cunoască pe Andrei, Bianca închiriase o cameră într-un apartament împărțit cu mai multe persoane, unde vecinii făceau zgomot aproape fără încetare.
De aceea, ideea de a locui într-un apartament întreg cu trei camere era mult mai atrăgătoare.
Și, undeva în adâncul inimii, tânăra chiar spera că într-o zi locuința avea să-i rămână lui Andrei.
Abia se mutase definitiv, că Bianca a început să vorbească despre nuntă.
Atunci, spre surprinderea ei, cel care s-a împotrivit a fost chiar Andrei.
— Hai să nu ne grăbim.
— Cum adică?
— Nu avem bani. Eu vreau o nuntă adevărată, nu doar să semnăm actele și să ne întoarcem acasă.
— Și de unde vor apărea banii?
— Bunica se va liniști. Are economii.
Bianca și-a strâns buzele nemulțumită.
— Deci iar totul depinde de bunica ta?
— Mai avem puțină răbdare.
Răbdarea lor a fost pusă la încercare aproape imediat.
Elena apărea în apartament aproape zilnic.
Uneori își trecea degetul peste o poliță.
— Praf.
Alteori deschidea frigiderul.
— Iar mâncare semipreparată?
Sau o îndepărta pe Bianca de lângă aragaz.
— Cine gătește puiul în felul ăsta? Andrei nu mănâncă orez. Lui trebuie să-i faci cartofi. Dă-te la o parte, mă ocup eu.
După fiecare vizită, Bianca fierbea de nervi.
— Spune-i ceva!
— Ce să-i spun? Apartamentul e al ei.
— Mă face de râs!
— Ignor-o.
— Tu ești vreodată în stare să mă aperi?
Andrei ofta.
— Ea mi-a fost ca o mamă. Nu pot să mă cert cu ea.
În realitate, aștepta doar ca problema să dispară de la sine.
Mai ales că, în ultima vreme, Elena începuse să se plângă într-adevăr de sănătate.
Ba i se făcea brusc rău.
Ba i se întuneca privirea.
Ba o cuprindea dintr-odată căldura și începea să transpire.
— E vârsta — spunea ea nepăsătoare. — În bucătărie e aer închis, de asta îmi urcă tensiunea.
Gheorghe nu accepta explicațiile acestea.
— Elena, nu mai face pe eroina. Mâine mergem la medic.
— Pentru ce?
— Pentru că ai șaizeci de ani, nu șaisprezece. Am sunat deja un doctor pe care îl cunosc.
— Văd că ai hotărât totul în locul meu.
— Altfel nu te-aș convinge niciodată.
Până la urmă, femeia a cedat.
— Bine. Oricum voiam de mult să fac niște investigații. Poate sunt probleme cu vasele de sânge.
În dimineața următoare, cei doi au mers la clinică.
Rezultatele au fost însă atât de neașteptate, încât Elena a rămas câteva minute incapabilă să creadă ce auzea.
Medicul, un bărbat trecut de vârsta mijlocie, cu chip obosit, a examinat îndelung documentele.
Și-a scos ochelarii, le-a șters lentilele, apoi i-a pus la loc.
A mai citit o dată rezultatele.
— Doamnă Elena…
Femeia și-a strâns poșeta în poală.
— Nu mă țineți în suspans, domnule doctor. Dacă este ceva grav, spuneți-mi direct.
Medicul a clătinat din cap.
— Situația este… alta.
— Ce situație?
— Unele valori sunt foarte neobișnuite. Trebuie să repetăm analizele și să facem investigații suplimentare. Și mai există ceva…
A privit-o cu o nedumerire pe care nu a reușit s-o ascundă.
— Testul indică o sarcină.
Elena nu a înțeles imediat cuvintele.
— Ce indică?
— Rezultatul este pozitiv.
Chipul i s-a albit.
— Domnule doctor, am șaizeci de ani.
— Cunosc data dumneavoastră de naștere.
— Am un nepot adult!
— Tocmai de aceea insist să verificăm totul cu mare atenție. La vârsta dumneavoastră, o asemenea situație necesită supraveghere medicală riguroasă. Un singur test nu este suficient pentru o concluzie definitivă.
Elena abia îl mai auzea.
În urechi îi vuia sângele.
Când a ieșit pe coridor, Gheorghe s-a ridicat imediat de pe scaun.
— Elena, ești albă ca varul. Ce s-a întâmplat?
Femeia l-a privit complet dezorientată.
— Mi-au spus… că testul e pozitiv.
— Ce test?
— Testul de sarcină.
Gheorghe a încremenit.
Câteva secunde a privit-o fără să clipească.
Apoi ochii i s-au mărit.
— Vorbești serios?
— Ți se pare că am chef de glume acum?
Bărbatul s-a așezat încet lângă ea.
— Dar noi…
Elena s-a îmbujorat.
După mutarea ei la Gheorghe, relația lor se schimbase. Ani întregi fuseseră doar vecini și prieteni, iar acum, pentru prima dată, își permiseseră să fie cu adevărat apropiați.
Niciunul nu se gândise însă la posibilitatea unui copil.
— Trebuie să repetăm toate analizele — a spus Elena. — Până și medicul a fost uimit.
Gheorghe a zâmbit brusc.
— Dacă se confirmă…
— De ce zâmbești?
— Elena, eu mi-am dorit un copil toată viața.
— Gheorghe, îți dai seama ce spui? Am șaizeci de ani.
El i-a luat mâna.
— Tocmai de aceea vom face exact ce ne recomandă medicii. Fără hotărâri luate după ureche.
Elena s-a întors acasă complet năucită.
Andrei și-a dat seama imediat că ceva nu era în regulă.
— Bunico, ce s-a întâmplat? Ești bine?
Ea și-a scos haina și a intrat în bucătărie.
Bianca era lângă chiuvetă.
— Așezați-vă amândoi.
Andrei s-a încordat.
— Ce este?
Elena l-a privit întâi pe el, apoi pe Bianca.
— Medicii au descoperit că sunt însărcinată. Urmează să confirme prin alte investigații.
Bianca a rămas nemișcată, cu o farfurie în mâini.
Andrei a pălit.
— Ce?
— Ai auzit bine.
— Bunico, ai șaizeci de ani!
— Crezi că am uitat?
— Dar asta e…
Nu a mai reușit să termine.
Gheorghe i-a pus cu grijă mâna pe umărul Elenei.
— Deocamdată nu este nimic sigur. Medicii încă verifică și o supraveghează.
Andrei însă nu mai auzea aproape nimic din ce se spunea în jurul lui.
În mintea sa se învârteau alte gânduri, mult mai concrete.
Dacă bunica aștepta într-adevăr un copil, totul se schimba.
Apartamentul.
Moștenirea.
Legătura ei cu Gheorghe.
Și planurile lui.
Bianca a fost prima care a spus cu voce tare ceea ce el se temea să formuleze.
— Dar noi ce facem?
Andrei s-a întors brusc spre ea.
— Ce vrei să spui?
— Mi-ai spus că într-o zi apartamentul va fi al tău.
— Bianca, nu este momentul!
— Atunci când va fi?
— Taci!
Era prima dată când ridica vocea la ea atât de brutal.
În clipa aceea, Elena l-a privit cu atenție.
Reacția lui i s-a părut stranie.
Andrei nu arăta doar surprins.
Nici fericit.
Era speriat.
În memoria ei au revenit ultimele luni.
Serile în care beau ceai.
Andrei se oferea, dintr-un motiv necunoscut, să-l pregătească singur.
Uneori, lângă ceașcă, observase niște pliculețe sau cutii mici.
Nu pusese întrebări.
Presupusese că erau vitamine.
Apoi și-a amintit ceva și mai important.
După unele dintre acele seri, o cuprindea o somnolență neobișnuită.
Dimineața, în schimb, avea o energie ciudată, aproape nelalocul ei.
Poate că fusese doar o coincidență.
Poate că nu.
Elena și-a încruntat sprâncenele.
— Andrei.
— Ce?
— Ce îmi dădeai?
El a clipit des.
— La ce te referi?
— În ceai.
Chipul nepotului s-a schimbat instantaneu.
— Nimic.
— Nu mă minți.
— Bunico, ce ai pățit?
— Te-am văzut de mai multe ori punând ceva în cana mea.
Bianca s-a întors brusc către logodnicul ei.
— Despre ce vorbește?
— N-am pus nimic!
— Andrei — glasul Elenei devenise rece — spune adevărul chiar acum.
El și-a ferit privirea.
Pentru ea, acesta a fost răspunsul.
Gheorghe s-a ridicat în picioare.
— Băiete, i-ai pus ceva în ceai bunicii tale?
— Nu era nimic important!
— Ce anume?
— Nu știu!
— Cum adică nu știi?
Andrei și-a strâns pumnii.
— Am comandat de pe internet.
În bucătărie s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
— Ce ai comandat? — a întrebat Elena rar.
— Niște suplimente. Scria că ajută la refacerea organismului, la somn și la metabolism…
— Și mi le-ai pus pe ascuns în ceai?
— Voiam să te simți mai bine!
Elena îl privea de parcă îl vedea pentru prima dată.
— Dacă intenția ta era să mă ajuți, de ce nu mi-ai spus?
Andrei a tăcut.
— De ce?
— Pentru că ai fi refuzat!
— Și ai hotărât singur că ai dreptul să-mi dai substanțe necunoscute fără să știu?
— Nu m-am gândit că ar putea fi periculos.
— Tu te-ai gândit la ceva?
Bianca s-a îndepărtat de el.
— Mie nu mi-ai spus nimic.
— Pentru că nu era treaba ta!
— Ești nebun?
Gheorghe își stăpânea cu greu furia.
— Găsește imediat ambalajele.
— De ce?
— Le ducem medicului. Acum.
Andrei a privit-o speriat pe bunica sa.
În acel moment, Elena a înțeles totul.
Sau, cel puțin, a înțeles esențialul.
— Voiai să mă amestec mai puțin în viața voastră.
El nu a răspuns.
— Așa este?
— Bunico…
— Sperai să devin mai liniștită. Să vin mai rar aici. Poate chiar să rămân definitiv la Gheorghe.
— N-am vrut să-ți fac rău.
— Voiai să nu te mai încurc.
— Nu e același lucru!
— Pentru mine, acum este.
Elena s-a întors cu spatele.
Crezuse cândva că cea mai mare suferință din viața ei fusese moartea fiicei.
Acum simțea o altă rană, la fel de adâncă.
Copilul pe care îl crescuse în locul fiicei pierdute, pentru care își sacrificase cei mai buni ani și pe care îl apărase de lumea întreagă, intervenise pe ascuns asupra sănătății ei doar fiindcă prezența ei îi stătea în calea planurilor.
— Aș fi putut muri din cauza lucrurilor pe care mi le-ai dat — a spus Elena încet.
Andrei a devenit și mai palid.
— Dar n-ai murit.
Femeia s-a răsucit spre el.
— Asta este justificarea ta?
— Am vrut să fac bine!
— Cui?
Andrei nu a găsit niciun răspuns.
Gheorghe a rostit cu răceală:
— Lui însuși a vrut să-i fie mai bine.
Andrei s-a aprins.
— Nu vă amestecați!
— Mă amestec când sănătatea femeii cu care trăiesc este pusă în pericol.
— Totul se întâmplă din cauza dumneavoastră!
— Nu, Andrei — Elena a ridicat mâna. — Ajunge.
L-a privit îndelung, cu o liniște care îl speria mai mult decât orice ceartă.
— Mâine îți strângi lucrurile.
— Ce?
— Pleci.
Bianca s-a ridicat imediat.
— Și unde să mergem?
— Asta nu mai este problema mea.
— Dar apartamentul…
— Este al meu.
— Andrei a crescut aici!
— Tocmai de aceea i-am permis atâția ani să creadă că i se cuvine.
Nepotul o privea buimac.
— Bunico, vorbești serios?
— Pentru prima dată după multă vreme, da.
— Mă dai afară pentru câteva pastile?
— Nu din cauza pastilelor.
Elena a clătinat încet din cap.
— Din cauza trădării.
Bianca a început să plângă și să strige:
— Eu nu mă întorc în apartamentul acela împărțit cu străini! Andrei, spune-i ceva!
— Taci! — a răbufnit el.
Dar vocea lui nu mai avea siguranța de altădată.
Câteva zile mai târziu, au plecat cu adevărat.
Pentru prima dată în viață, Andrei a fost nevoit să se descurce fără ca altcineva să-i rezolve problemele.
Și-a găsit un serviciu stabil.
A căutat o cameră ieftină.
A început să-și plătească singur mâncarea, cheltuielile casei și transportul.
Bianca nu a rezistat prea mult.
Atâta vreme cât în fața lor se afla perspectiva unui apartament mare și a unei vieți fără griji, vorbea despre iubire.
Când a înțeles că Andrei trebuia să o ia aproape de la zero, relația lor s-a degradat rapid.
După câteva luni s-au despărțit.
În tot acest timp, Elena a rămas sub supravegherea atentă a medicilor.
Analizele au fost repetate, starea ei era urmărită permanent, iar specialiștii cercetau separat suplimentele necunoscute pe care Andrei i le administrase fără permisiune.
Niciun medic nu a susținut că acele substanțe provocaseră sarcina. Toți au avertizat însă că orice medicament sau supliment, cu atât mai mult la o asemenea vârstă, trebuie luat numai la recomandarea și sub control medical.
Pentru Elena, tot ce i se întâmpla părea oricum de necrezut.
Îi era frică.
Uneori se trezea în timpul nopții și se întreba dacă nu cumva făcea o nebunie.
Dar Gheorghe îi era alături.
O însoțea la fiecare consultație.
Avea grijă să mănânce cum trebuie.
Își nota întrebările pentru medici.
Pentru prima dată în viața lui, se pregătea să devină tată și privea această șansă cu o emoție aproape sacră.
Andrei venea uneori să o vadă.
La început, Elena îl primea cu răceală.
El aducea fructe.
Încerca să glumească.
Îi ceruse iertare de mai multe ori.
Femeia însă nu se lăsa înduplecată.
— Te-am iertat, Andrei.
— Atunci de ce vorbești cu mine de parcă aș fi un străin?
— Iertarea și încrederea sunt două lucruri diferite.
El și-a plecat capul.
— Nu am vrut cu adevărat să-ți fac rău.
— Te cred.
— Atunci…
— Dar ai hotărât singur ce se poate face cu sănătatea mea, pentru că așa îți era mai comod.
Elena l-a privit direct.
— Ești adult. Eu te-am crescut și ți-am oferit tot ce am putut. A venit vremea să răspunzi singur pentru alegerile tale.
— Deci asta e? Nu mai ai nevoie de mine?
— Nu mai spune prostii. Ești nepotul meu și vei rămâne nepotul meu.
Chipul i s-a mai îmblânzit puțin.
— Dar băiatul căruia îi iertam orice doar pentru că își pierduse părinții nu mai există. Ai crescut de mult. Eu am înțeles asta prea târziu.
Cu timpul, între ei s-a așezat o altfel de relație.
Nu mai era cea de odinioară.
Era mai atentă.
Mai matură.
Mai prudentă.
Iar în ziua nașterii, Andrei a venit totuși la spital.
Pe coridor l-a întâlnit pe Gheorghe.
Bărbatul părea epuizat, dar fericirea din ochii lui nu putea fi ascunsă.
— Ei? — a întrebat Andrei.
Gheorghe a zâmbit.
— O fetiță.
După un timp, Andrei a primit voie să intre la bunica lui.
Elena zăcea obosită, dar fericită.
Alături de ea dormea o fetiță mică.
— Cum o cheamă? — a întrebat el în șoaptă.
Bunica a privit copilul.
— Cătălina.
Andrei a înțeles imediat.
Așa o chema pe mama lui.
S-a întors către fereastră, ca să nu vadă nimeni cum îi tremură buzele.
— Bunico…
— Ce este?
— Iartă-mă.
Elena a tăcut câteva clipe.
Apoi i-a răspuns:
— Te-am iertat deja.
— Am distrus totul.
— Nu.
Femeia l-a privit cu blândețe.
— Doar ne-ai obligat pe amândoi să ne maturizăm. Pe mine, fiindcă am încetat, în sfârșit, să trăiesc numai pentru tine. Pe tine, fiindcă ai descoperit că nimeni nu mai poate răspunde în locul tău pentru hotărârile pe care le iei.
Andrei s-a apropiat de pat.
— Pot s-o văd?
Elena a întors cu grijă copilul spre el.
Fetița dormea liniștită, cu mânuța strânsă într-un pumnuleț.
— Se pare că este mătușa ta — a zâmbit încet bunica.
Andrei a încercat și el să zâmbească.
Zâmbetul i-a ieșit stângaci.
Privea chipul Cătălinei și înțelegea cât de mult se schimbase totul.
Cu ceva timp în urmă, era convins că problema cea mai mare din viața lui o reprezintă controalele bunicii, grija ei sufocantă și faptul că nu voia să-i lase apartamentul.
Acum, toate acestea i se păreau atât de mărunte, încât îi era rușine.
A plecat singur din spital.
Afara se lăsa seara.
Pentru prima dată după mulți ani, a plâns nu fiindcă se compătimea.
Plângea de rușine.
Pentru minciunile lui.
Pentru suplimentele ascunse în ceai.
Pentru dorința de a-și clădi liniștea pe seama femeii care renunțase cândva la propria viață pentru el.
Trecutul nu poate fi schimbat printr-o singură cerere de iertare.
Încrederea nu se întoarce într-o seară.
Poate fi recâștigată doar încet, prin fapte.
În salon, Elena o privea pe Cătălina cum dormea.
Gheorghe stătea lângă pat și îi ținea cu grijă mâna.
— Ți-e frică? — a întrebat el.
— Foarte tare.
— Și mie.
Elena a zâmbit slab.
— Uite ce părinți curajoși suntem.
— Nu-i nimic. O să învățăm.
Femeia și-a coborât privirea spre fetiță.
Cândva își imaginase că, după șaizeci de ani, viața avea să devină încet și sigur mai liniștită.
Credea că înainte o așteaptă doar grădina, medicamentele, vizitele rare ale copiilor și apropierea bătrâneții.
Soarta hotărâse însă altfel.
Acum avea din nou un om pentru care trebuia să se ridice noaptea.
Avea să asiste la apariția primilor dinți.
La primii pași.
La primul cuvânt.
La anii de școală.
La sărbători.
Și la mii de griji pe care aproape le uitase.
Elena și-a lipit în liniște fetița de piept.
Nu știa câți ani mai avea înainte.
Știa însă un lucru cu absolută certitudine.
De acum înainte, nu avea să mai permită nimănui să-i conducă viața în locul ei.
Nici nepotului pe care îl iubea.
Nici vecinilor.
Nici așteptărilor altora.
Pentru că a doua șansă, oricât de neverosimilă ar părea, este prea prețioasă ca să fie trăită din nou pentru altcineva.