— Mai întâi ascultă-mă până la capăt.
Am scos o altă fotografie. Mama era din nou lângă el. Zâmbeau amândoi, iar mâna lui se odihnea pe umerii ei. Pe spatele fotografiei fusese scrisă o dată și câteva cuvinte:
„Cea mai importantă zi. 1998.”
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— Ați avut o aventură?
— Nu! Radu s-a ridicat brusc. Niciodată. Îți jur.
— Atunci de ce apăreți împreună în toate fotografiile? De ce ai ascuns lucrurile astea? Și de ce nu are voie tata să afle?
Unchiul a întins mâna spre cutiuța roșie, însă în clipa aceea, din afara casei s-a auzit zgomotul unui motor.
Radu a pălit.
— S-au întors mai devreme.
Am dat draperia la o parte. Mașina tatălui meu tocmai se oprise în fața casei.
Unchiul a început să îndese fotografiile în valiză, cu mișcări grăbite.
L-am prins de încheietură.
— Nu. Mai întâi îmi spui adevărul.
— Nu este momentul.
— Tu ai spus că poate nu vei mai avea curaj niciodată. Nu plec de aici până nu-mi explici.
Radu s-a lăsat obosit pe un scaun.
— Tatăl tău m-a considerat un trădător aproape treizeci de ani. Eu încercam doar să-i îndeplinesc dorința. Doar că am făcut-o în felul meu.
— Ce dorință?
A deschis cutia roșie.
Înăuntru era un inel de aur. Dedesubt se afla o foaie medicală împăturită.
M-am uitat din nou la fotografii și abia atunci am observat că mama nu purta o rochie de mireasă. Era îmbrăcată într-un halat alb.
— Cu mulți ani în urmă, Dumitru a fost implicat într-un accident de mașină cumplit, începu unchiul. Medicii nu știau dacă va mai putea merge vreodată.
Știam că tata avusese un accident, dar nu vorbise niciodată despre ce se întâmplase cu adevărat. Spunea doar că avusese noroc și supraviețuise.
— Mama ta era logodnica lui atunci, continuă Radu. Se pregăteau de nuntă. După accident, Dumitru a hotărât să anuleze totul.
— De ce?
— Era convins că va rămâne invalid pentru tot restul vieții și că va deveni o povară pentru Lidia. Mi-a dat inelul și mi-a cerut să i-l înapoiez. A vrut să-i spun că nu o mai iubește și că nu vrea să o mai vadă.
Am privit cutia din mâna lui.
— Și ai făcut ce ți-a cerut?
— Nu. M-am dus la Lidia și i-am spus tot adevărul. M-a ascultat, și-a luat lucrurile, iar în aceeași zi a venit la spital.
— De aceea a crezut tata că l-ai trădat?
— Nu doar din cauza asta. Dumitru îi interzisese să vină, iar eu am ajutat-o în fiecare zi să ajungă la el. O duceam la spital, vorbeam cu doctorii și făceam rost de medicamentele de care avea nevoie. Când nu era lăsată în salon, mama ta aștepta cu orele pe coridor.
Radu a atins fotografiile cu vârful degetelor.
— Imaginile acestea au fost făcute în ziua în care Lidia a terminat cursurile pentru voluntari ai spitalului. A învățat special cum să îngrijească pacienții grav bolnavi, ca să-l poată ajuta pe Dumitru să se recupereze. Eu am însoțit-o la ceremonie.
— Și ce înseamnă „cea mai importantă zi”?
— În acea zi, medicii i-au permis tatălui tău să înceapă recuperarea serioasă. Pentru Lidia, acela a fost momentul în care speranța s-a întors în viețile lor.
— Dar de ce a rămas tata supărat atâția ani?
Radu a zâmbit trist.
— Pentru că era mândru. Dumitru îmi ordonase să-i dau inelul înapoi și să rup orice legătură dintre ei. Eu am păstrat inelul și am ajutat-o pe Lidia să rămână lângă el. Când fratele meu a aflat că am făcut totul pe la spatele lui, aproape că nu mi-a mai vorbit ani întregi.
Am privit iar bijuteria.
— Dacă părinții mei s-au căsătorit până la urmă, de ce inelul este la tine?
— Pentru că nu este inelul lor de nuntă.
Radu l-a scos cu grijă din cutie și l-a întors. Pe interior se vedea o gravură:
„Lidia și Dumitru. Împreună cincizeci de ani.”
Am rămas nemișcată.
— Luna viitoare împlinesc cincizeci de ani de când sunt împreună.
— Da. De doi ani pun bani deoparte ca să le organizez ceremonia pe care nu au avut-o niciodată. După accident, s-au căsătorit doar la spital. Fără invitați, fără rochie albă și fără petrecere.
— Mama știe?
— Știe. Și-a ales deja rochia. Voiam să-i facem o surpriză lui Dumitru.
— Așadar vrei să le organizezi din nou nunta?
— Mai degrabă vreau să le ofer șansa de a-și rosti încă o dată jurămintele. Vreau ca fratele meu să înțeleagă că accidentul nu i-a distrus viața. I-a arătat cât de mult l-a iubit Lidia.
În acel moment, ușa dormitorului s-a deschis larg.
În prag stătea tata.
Mai întâi s-a uitat la mine, apoi la valiza deschisă și la cutiuța roșie din mâinile lui Radu.
— I-ai spus? întrebă el.
Unchiul s-a ridicat.
— Dumitru, pot să explic.
Dar tata a zâmbit pe neașteptate.
— Te-am rugat să mai aștepți doar o săptămână.
De data aceasta, eu am fost cea care l-a privit nedumerită.
— Tată, știai despre ceremonie?
— Despre inel și despre planurile lui Radu, da. Mama ta nu mai știe să păstreze un secret de câteva luni. Dar unchiul tău nu știe că și eu am pregătit ceva.
Tata a scos din buzunarul interior al hainei un plic.
Înăuntru se aflau două bilete de avion și o felicitare mică.