Apoi se angajă curier la o firmă de livrări de mâncare.
Numai în felul acesta reuși să înceapă să achite, puțin câte puțin, dobânzile și penalitățile acumulate.
Părinții nu vorbiră cu Andreea timp de patru luni.
Elena își păstră cu încăpățânare poziția și așteptă ca fiica ei să fie prima care cedează.
Era convinsă că Andreea va veni singură, chinuită de rușine și vinovăție, și își va cere iertare.
Dar zilele se transformară în săptămâni.
Săptămânile se transformară în luni.
Iar Andreea nu suna.
Până la urmă, Elena nu mai rezistă și făcu ea primul pas.
În ajunul zilei de naștere a Andreei, pe telefon apăru un mesaj:
„La mulți ani. Sper că îți place să trăiești în egoismul tău. Radu este într-o depresie gravă și are nevoie de psihoterapie. O singură ședință costă cinci sute de lei. Poate măcar acum o să-ți apară conștiința?”
Andreea citi mesajul stând pe terasa însorită a unei cafenele mici.
În fața ei se afla o ceașcă de cappuccino.
Pe trotuar oamenii mergeau fără grabă, copiii râdeau, iar bicicliștii treceau din când în când prin fața terasei.
Andreea zâmbi.
Vechile mecanisme de presiune nu mai funcționau.
Firele invizibile prin care, ani întregi, familia îi transmisese vinovăția fuseseră tăiate o dată pentru totdeauna.
Nu-i răspunse mamei.
Pur și simplu închise notificarea, deschise aplicația companiei aeriene și își rezervă biletele pentru o vacanță.
La Oradea.
Doar pentru ea.
Pentru că acum Andreea știa cu certitudine un lucru pe care nu-l mai putea lua nimeni de la ea:
merita.