Larisa și-a coborât privirea spre pahar, dar colțurile gurii îi tremurau într-un zâmbet amuzat pe care nici măcar nu se străduia să-l ascundă.
Radu a râs și mai tare.
— Hai, Mariana! Este evident că l-ai plătit ca să vină aici cu tine.
Peste grădină s-a așternut tăcerea.
Nu o tăcere desăvârșită.
În piscină s-a auzit o pleoscăitură.
Cuburile de gheață au clinchetit în paharul cuiva.
De undeva, mai departe, veneau râsetele copiilor.
Adulții însă nu mai scoteau niciun sunet.
Simțeam priviri venind din toate direcțiile.
Spre fața mea.
Spre rochia albastră și veche.
Spre corpul meu.
Spre mâinile pe care nu știam unde să le ascund.
Degetele mele s-au desprins singure din mâna lui Andrei.
— Îmi pare rău, am șoptit.
Nici măcar nu știam cui îi ceream iertare.
Andrei mi-a prins din nou palma, de data aceasta ferm.
— Nu vă cereți scuze.
Zâmbetul lui Radu s-a transformat într-un rânjet batjocoritor.
— Ținutul de mână este inclus în tarif sau ai plătit separat?
Doamna Elena a încremenit.
Fiul meu cel mare stătea lângă piscină, cu prosopul aruncat peste umeri, și își privea tatăl în tăcere.
Andrei s-a întors încet spre Radu.
Apoi, pe un ton atât de calm, încât cuvintele lui au părut și mai ascuțite, a întrebat:
— Umilirea în public a mamei propriilor copii, chiar de față cu ei, este inclusă în pachetul de fost soț? Sau o oferiți gratuit?
Cineva a tras zgomotos aer în piept.
Expresia lui Radu a înțepenit.
A înghițit în sec, dar nu a găsit imediat un răspuns.
În cele din urmă, a murmurat printre dinți:
— A fost doar o glumă.
Andrei a înclinat ușor capul.
— Aveți un simț al umorului interesant.
Tăcerea de după vorbele lui a apăsat mai greu decât orice ceartă.
Petrecerea a continuat.
Dar nu a mai fost la fel.
Muzica a pornit din nou.
Copiii au alergat spre marginea piscinei.
Cineva a întrebat dacă micii erau gata.
Farfurii au început să treacă din mână în mână.
Un pahar cu suc s-a răsturnat pe masă.
Sora doamnei Elena a reînceput să se plângă de țânțari.
Totuși, ceva se schimbase în aer.
Radu nu-și mai lua ochii de la Andrei.
La început am crezut că aștepta să-l vadă greșind.
Să spună ceva nepotrivit.
Să se trădeze.
Să arate tuturor că întreaga poveste era doar o reprezentație.
Andrei nu i-a oferit nicio ocazie.
A ajutat-o pe fiica mea cea mică să deschidă cutia cu suc.
I-a întrebat pe băieți despre fotbal și i-a ascultat de parcă fiecare propoziție pe care o rosteau ar fi fost importantă.
A lăudat grădina îngrijită a doamnei Elena.
Când unei mătuși în vârstă i-a căzut șervețelul, el s-a aplecat și l-a ridicat înainte ca femeia să apuce să se miște.
Nu făcea nimic ostentativ.
Nu încerca să devină centrul atenției.
Tocmai de aceea părea atât de firesc.
Radu continua să-l urmărească.
În scurt timp, Larisa a observat și ea.
La început s-a lipit mai mult de Radu.
A râs ceva mai zgomotos decât înainte.
De fiecare dată când Andrei îmi vorbea, ea atingea brațul lui Radu, de parcă ar fi vrut să-i amintească unde trebuia să-și țină privirea.
Treptat, râsul ei a început să sune forțat.
Am remarcat asta numai fiindcă mă străduiam din răsputeri să nu mă uit la Radu.
Încercam să nu observ nici felul în care îmi așezam mereu mâinile peste talie.
Întindeam rochia.
Trăgeam materialul mai aproape de corp.
Îmi încrucișam brațele.
Mă dădeam la o parte.
Și căutam fără încetare ceva de făcut.
Am adus din bucătărie un teanc de farfurii de carton.
— Scuzați-mă… îmi permiteți?
Le-am dus până la masă ca și cum, prin acel gest, aș fi putut deveni măcar puțin folositoare.
Când cineva a vărsat suc pe terasă, am întins imediat mâna după o cârpă.
— Îmi pare rău, curăț eu.
Mai târziu, fiicei mele i-a căzut o picătură de ketchup la câțiva centimetri de pantoful lui Andrei.
Am apucat un șervețel.
— Îmi pare rău.
Andrei nu și-a privit pantoful.
S-a uitat la pata mică și roșie de pe piatră.
— Mariana, este doar ketchup.
Am zâmbit slab.
— Știu.
Totuși, mâinile îmi tremurau în timp ce ștergeam.
Andrei m-a privit în tăcere.
Nu a încercat să mă consoleze.
Nu mi-a spus că exagerez.
Nu m-a corectat.
Doar a observat.
Și a păstrat totul în minte.
Pe măsură ce după-amiaza se apropia de sfârșit, doamna Elena a bătut de câteva ori din palme.
— Atenție, toată lumea! Facem fotografia de familie înainte ca micuții să se stafidească de tot în piscină!
S-au auzit oftaturi amuzate, iar invitații au început să se adune sub nucul bătrân de la marginea terasei.
Era o tradiție veche.
Același copac.
Același loc.
Același unghi.
În fiecare vară.
Apărusem deja în cincisprezece dintre acele fotografii.
La început stătusem lângă Radu, cu brațul lui așezat în jurul umerilor mei.
Mai târziu ținusem în brațe bebeluși.
Apoi pozasem cu copii mici care mă trăgeau de rochie.
Cu fiecare an, fără să-mi dau seama, mă mutasem tot mai aproape de marginea grupului.
Copiii s-au așezat în față.
Adulții au rămas în spatele lor.
Larisa se afla deja lângă Radu și zâmbea de parcă locul acela îi aparținuse dintotdeauna.
Acolo stătusem cândva eu.
Doamna Elena a arătat spre ultimul scaun liber, aflat aproape în mijlocul grupului.