— Mă bucur că ați venit.
Mariana a privit spre rochie.
— Aproape că v-am sunat aseară. Dar n-am știut dacă am dreptul.
Am rămas câteva secunde cu ochii pe materialul bleu.
— Acum știu ce s-a întâmplat cu adevărat. Andreea ieșise din mașină. Era în siguranță. Apoi s-a întors după prietena ei.
Ochii Marianei s-au umplut de lacrimi.
— Deci nu era neajutorată, spuse ea.
— Nu.
Am atins cu degetele husa transparentă.
— Douăzeci de ani mi-am amintit de ea ca de un copil pe care trebuia să-l salvez. Nu mai vreau ca rochia asta să poarte povestea aceea falsă.
— Dacă vreți, v-o dau înapoi.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau rochia înapoi. Purtați-o. Lăsați-o să fie ceea ce trebuia să fie de la început: o rochie purtată într-o zi fericită.
Câteva minute mai târziu, Mariana a revenit îmbrăcată cu ea.
Am observat imediat că una dintre perlele de pe umărul stâng aproape se desprinsese.
— O să cadă.
Mariana a atins-o cu grijă.
— Am văzut-o dimineață, dar n-am îndrăznit s-o repar singură.
Ioana s-a uitat la mine, apoi la mama ei.
— Să aduc trusa de cusut?
Am dat din cap.
— Da, te rog, draga mea.
S-a întors cu o cutiuță veche de tablă și a pus-o lângă mine.
— Mama păstrează absolut orice, spuse Ioana. Nasturi, ață, mărgele desprinse… tot.
Mariana s-a așezat în fața mea.
În timp ce introduceam ața în ac, urmărea fiecare mișcare a degetelor mele.
— Sunteți sigură că vreți să faceți asta?
M-am oprit o clipă.
— Nu sunt sigură. Dar sunt pregătită.
Am prins bine perla lângă vechiul șir strâmb pe care îl cususem cu mâna mea cu douăzeci de ani în urmă.
Mariana a pipăit noua cusătură.
— Acum are două locuri reparate.
Am zâmbit slab.
— Atunci poate că rochia nu mai aparține unei singure povești.
La nunta Ioanei am stat aproape de culoarul dintre scaune și, până să înceapă muzica, m-am întrebat de nenumărate ori dacă nu făcusem o greșeală venind.
Mariana a venit spre mine.
— Ați venit totuși.
— Aproape că m-am răzgândit.
— Vreți să plecați?
Am privit spre ieșire, apoi spre ea.
— Nu. Am fugit de destule lucruri în ultimii douăzeci de ani.
Mi-a întins brațul.
După o clipă de ezitare, l-am acceptat.
La petrecere, fusta bleu a rochiei se mișca ușor în jurul picioarelor Marianei în timp ce trecea de la o masă la alta.
Nu mai semăna deloc cu obiectul mort care rămăsese atârnat pe ușa dormitorului Andreei, așteptând o seară ce nu avea să mai vină pentru ea.
Rochia părea vie.
Mă durea s-o privesc.
Și, în același timp, durerea aceea părea să repare ceva în mine.
După fotografii, Ioana s-a apropiat.
— Vă mulțumesc că ați lăsat-o pe mama să poarte rochia.
Am privit-o.
— Eu nu i-am dat voie să facă nimic. Rochia este a ei acum. Are dreptul s-o iubească.
Apoi am zâmbit.
— Ai o mamă minunată.
Ioana s-a uitat spre Mariana.
— Da. Știu. Și mă bucur că v-a găsit.
Mariana s-a apropiat de noi și și-a dus mâna spre perlele cusute strâmb.
— Facem o fotografie împreună?
Primul meu impuls a fost să refuz.
Apoi mi-am imaginat-o pe Andreea la șaisprezece ani, rotindu-se în fața oglinzii în rochia ei bleu și trăgându-mă de mânecă.
„Promite-mi că o păstrezi pentru totdeauna.”
Poate că păstrasem promisiunea altfel decât își imaginase oricare dintre noi.
— Da, am răspuns.
În seara aceea, acasă, am deschis din nou vechea scrisoare.
Am găsit rândul care mă pedepsise ani întregi și am tras o linie peste el.
Apoi, dedesubt, am scris:
„Tu nu ai stat acolo așteptând să vină cineva să te salveze.
Tu ai fost cea care s-a întors ca să salveze un alt om.”
Pentru prima dată în douăzeci de ani, nu mi-am mai amintit de Andreea ca de fetița mea pierdută, speriată, care aștepta ajutorul mamei sale.
Mi-am amintit-o așa cum fusese în ultimele ei clipe.
O fată care ajunsese la mal.
O fată care putea să rămână acolo.
Și care, auzindu-și prietena strigând după ajutor, s-a întors.