Stăteam lângă ușile magazinului.
Oamenii treceau pe lângă noi împingând cărucioare, un copil îi cerea mamei o gumă de mestecat, iar lângă bancomat cineva se certa nervos la telefon.
Eu priveam femeia a cărei viață o tăiasem cândva în două, printr-o singură alegere, și nu știam ce se spune într-o asemenea situație.
— Cum mai sunteți?
Probabil că nu puteam găsi o întrebare mai nepotrivită.
Elena a zâmbit abia perceptibil.
— Trăiesc.
Apoi mi-a spus că aflase despre moartea lui Victor.
De la fiica ei.
Fiica lui.
Fetița care, cu treizeci de ani în urmă, se încuiase în cameră în timp ce tatăl ei își strângea lucrurile.
Am întrebat-o cum se simte acum.
Elena m-a privit cu atenție.
— Chiar vreți să știți?
Nu am răspuns.
— După un accident a rămas cu dizabilități. De multă vreme. Merge greu și nu poate lucra normal. Locuim împreună.
Nu știusem.
Victor nu-mi spusese niciodată.
Sau poate îmi povestise cândva și nu ascultasem cu adevărat.
Poate că nici nu pusesem vreodată întrebarea în așa fel încât să fiu pregătită să aud răspunsul.
I-am propus Elenei să o duc acasă.
Nici astăzi nu știu de ce am făcut-o.
Poate am vrut să înăbuș cumva sentimentul de vinovăție care apăruse brusc.
Sau poate, pentru prima dată după atâția ani, am vrut să fiu nu o învingătoare, ci pur și simplu un om.
La început a refuzat.
Apoi a acceptat.
Se vedea că era epuizată.
În mașină aproape că nu am vorbit.
Din când în când o priveam pe furiș.
Purta un palton vechi, dar curat.
Pe genunchi ținea o sacoșă uzată.
Părul îi era strâns cu grijă la ceafă.
Și mi-am amintit, fără să vreau, o frază pe care Victor o spusese cu treizeci de ani în urmă:
— Nu mai este femeie. A rămas doar cu gospodăria, nemulțumirile și reproșurile.
Pentru prima dată m-am întrebat:
dacă nu cumva Elena nu încetase niciodată să fie femeie?
Dacă nu cumva doar dusese în spate copilul, casa și un soț care, în mintea lui, trăia deja alături de altcineva?
Am oprit lângă blocul ei.
Era o clădire veche, cu cinci etaje.
Ușa de la intrare avea vopseaua scorojită.
Pe bancă stăteau două femei în vârstă.
La ferestrele de la parter atârnau perdele colorate.
Și, fără să înțeleg de ce, am spus:
— M-am gândit de multe ori că ar fi trebuit să vorbesc cu dumneavoastră.
Elena nici măcar nu s-a întors.
— Când?
Nu am știut ce să răspund.
— Nu știu… Atunci.
Vocea ei a rămas calmă:
— Atunci nu voiați să vorbiți. Atunci voiați să câștigați.
Cuvintele au fost atât de exacte, încât nu am găsit nimic de spus.
Elena a deschis portiera, dar apoi a închis-o la loc și s-a uitat la mine.
— Știți, v-am urât foarte mult.
Am dat din cap.
— Înțeleg.
— Nu, a spus ea. Nu înțelegeți.
Și-a strâns sacoșa cu ambele mâini.
— Atunci nu mi-ați luat doar soțul. Mi-ați luat viața normală.
Am simțit că rămân fără aer.
Am vrut imediat să mă apăr.
Să-i spun că un bărbat adult nu poate fi furat dacă el însuși nu vrea să plece.
Că decizia îi aparținuse lui.
Că venise la mine de bunăvoie.
Că, dacă acasă ar fi fost totul bine, nu și-ar fi părăsit familia.
Știam pe dinafară toate aceste argumente.
Timp de treizeci de ani fuseseră armura mea.
Dar lângă mine stătea femeia care, cu un sfert de oră mai devreme, renunțase la o tabletă de ciocolată pentru că nu-i ajungeau banii.
Iar explicațiile mele inteligente au început să sune jalnic.
Elena vorbea încet.
Nu țipa.
Nu făcea scene.
Nu mă acuza isteric.
Tocmai de aceea fiecare cuvânt apăsa și mai greu.
Mi-a spus că, în perioada aceea, avusese grijă de mama lui Victor, care suferise un accident vascular.
Își ducea fiica mereu la medici.
Muncea în două schimburi.
Iar soțul venea acasă îngrijit, parfumat și cu mirosul parfumului meu pe cămașă.
Cu toate acestea, de la ea se aștepta să rămână veselă, ușoară, interesantă și înțelegătoare.
Când Victor plecase, Elena avea doar treizeci de ani.
Nu era o bătrână.
Nu era o scorpie cicălitoare.
Nu era o femeie care „nu mai avea grijă de ea”.
Era doar o mamă tânără, cu un copil, datorii și o soacră bolnavă.
Iar mama lui Victor rămăsese, de fapt, în grija Elenei aproape încă jumătate de an, în timp ce noi doi ne clădeam noua viață fericită.
Am șoptit:
— Nu am știut…
Elena și-a întors brusc capul spre mine.
— Dar ați vrut să știți?
Am tăcut.
Pentru că răspunsul era evident.
Nu.
Nu vrusesem.
Aveam nevoie de o poveste convenabilă, în care dragostea adevărată învingea toate împrejurările.
În povestea aceea nu trădasem pe nimeni.
Prima soție era singura vinovată pentru destrămarea căsniciei.
Iar bărbatul nu plecase de lângă probleme și responsabilități, ci se îndreptase spre fericirea adevărată.
Elena a coborât din mașină.
Am ieșit și eu, deși nu știam ce caut acolo.
— Elena… iertați-mă.
M-a privit cu ochii obosiți.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că iertarea asta vă este necesară dumneavoastră. Mie nu-mi mai poate da nimic.
Stăteam în fața ei cu cheile mașinii în mână și mă simțeam ca o elevă prinsă asupra unei minciuni.
Elena a continuat, ceva mai încet:
— Mi-am trăit viața așa cum am putut. Mi-am crescut fiica. Am îngrijit-o pe mama lui până în ultima zi. Vă puteți imagina? Până la sfârșit m-a numit nora ei.