Doamna Elena ținea copilul în brațe și îl privea cu mândrie când rosti cuvintele care îl făcură pe Radu să încremenească:
„Vai, ce băiețel frumos! Ce piele deschisă are, nu-i așa? Și uitați-vă la părul lui blond… De la cine să fi moștenit asta, Ioana? Că și tu, și Radu sunteți destul de bruneți. Ei, dar nu-i nimic.”
Tăcerea de la masă dură doar două secunde, înainte ca unchii să înceapă glumele despre lăptar. Pentru Radu însă, acele două secunde se dilatară într-o eternitate de umilință publică.
Ioana zâmbi ușor, cu o neliniște abia ascunsă, și răspunse:
„Mamă, probabil seamănă cu bunicii mei din partea tatălui. Știi doar că genetica este imprevizibilă.”
Răspunsul, pe care Radu îl percepu drept cinic, deveni scânteia aruncată peste un butoi cu pulbere.
Simți cum furia îi arde pieptul pe dinăuntru. Ar fi vrut să răstoarne grătarul, să spargă sticlele și să strige în fața tuturor rudelor zâmbitoare că în copilul acela nu se afla nici măcar o picătură din sângele lui. Dar își încleștă maxilarul și înghiți durerea dintr-o singură înghițitură.
Să pretindă că nu vede devenise de nesuportat.
Bomba trebuia să explodeze.
Marți seara, casa fu cuprinsă de o liniște moartă. Ioana stătea pe canapea și împăturea hăinuțele curate ale copilului cu o liniște care îi răscolea stomacul lui Radu. Părea grijulie, devotată casei, imaginea desăvârșită a ipocriziei pe care el ajunsese s-o vadă peste tot.
„Ioana”, o strigă Radu din hol.
Vocea lui fu atât de aspră și de joasă, încât ea tresări.
„Trebuie să vorbim. Nu mai pot suporta nici măcar un minut din prefăcătoria asta.”
Mâinile Ioanei se opriră. Așeză hăinuțele pe masă și îl privi în ochi. Observă imediat furia care îi ardea în privire.
„Ce s-a întâmplat, iubitul meu? Mă sperii. Ești alb la față, de parcă ai fi văzut o fantomă.”
Radu făcu doi pași spre ea, strângând pumnii atât de tare, încât i se albiseră încheieturile degetelor.
„Acum trei ani mi-am făcut vasectomie.”
Rochița pe care Ioana o ținea în mâini alunecă încet pe podea. Într-o clipă, culoarea îi dispăru de pe chip. Ochii i se măriră de uimire.
„Ce… ce ai spus?” șopti ea, de parcă vorbele lui ar fi fost rostite într-o limbă necunoscută.
„Ai auzit foarte bine!” strigă Radu, simțind, în sfârșit, cum barajul emoțiilor se rupe. „Nu mai puteam să te privesc plângând după cele trei sarcini pierdute. M-am dus la o clinică, am plătit cash și am făcut operația. Nu ți-am spus niciodată pentru că nu voiam să ucid și ultima fărâmă de speranță pe care o mai aveai. Dar asta înseamnă, Ioana, că acest copil blestemat… nu poate fi al meu.”
Ioana se ridică brusc. Întregul trup îi tremura atât de puternic, încât abia reușea să rămână în picioare.
„Radu… nu se poate… Nu, este o glumă, așa ceva nu poate fi adevărat…”
„Am făcut un test ADN copilului”, o întrerupse el cu cruzime, scoțând telefonul din buzunar și aruncându-l pe canapea. „I-am luat suzeta acum câteva săptămâni și am trimis-o la un laborator privat. Zero virgulă zero la sută, Ioana. Nicio șansă! Privește-mă în ochi și spune-mi ce naiba mi-ai făcut. Spune-mi cu cine te-ai culcat!”
De parcă tot aerul ar fi fost smuls din plămânii ei. Din gâtul Ioanei izbucni un țipăt sfâșietor, iar lacrimile îi curseră pe obraji fără oprire.
Dar nu era reacția unei femei prinse cu un amant.
Era strigătul cuiva al cărui suflet fusese străpuns tocmai de omul pe care îl iubea mai mult decât pe oricine.
„Nu ți-am fost niciodată necredincioasă, nemernicule!” urlă ea, lovindu-se cu palma în piept. „Jur pe viața fiului meu și pe amintirea tatălui meu! Ai înnebunit dacă îți imaginezi că aș fi putut să-ți fac una ca asta!”
„Atunci explică-mi cum este posibil, din punct de vedere fizic, să fi născut un copil dacă eu nu mai am spermă de trei ani!” urlă Radu, după care căzu în genunchi, zdrobit de durere.
Ioana își acoperi fața și plânse atât de tare, încât abia se mai putea ține pe picioare. Apoi trase adânc aer în piept, coborî în genunchi în fața lui și îl obligă să o privească.
„Îți amintești clinica de fertilitate?” întrebă ea printre suspine. „Ultimul nostru tratament de fertilizare in vitro, cel care ne-a consumat toate economiile acum patru ani?”
Bineînțeles că își amintea. Fusese cea mai grea și mai întunecată perioadă din viața lor.
„M-am întors la clinica aceea, Radu”, mărturisi ea, cu vocea frântă. „Nu ți-am spus pentru că nu voiam să-ți dau din nou speranțe și să ne arunc iar în întunericul acela dacă totul eșua. M-am dus să cer măcar o șansă. Directorul clinicii mi-a spus că mai păstrau încă o ultimă mostră congelată din materialul tău biologic, recoltată cu patru ani în urmă.”
Inima lui Radu începu să bată nebunește. Tăcerea din sufragerie deveni grea, aproape imposibil de suportat.
„Am folosit acea ultimă mostră”, continuă Ioana, ștergându-și fața cu dosul palmei. „Medicul m-a asigurat că era încă bună. Am urmat singură întregul tratament. M-am gândit că, dacă reușeam, avea să fie cea mai frumoasă surpriză din viața noastră. Minunea noastră după atâtea tragedii. Dar habar n-am avut că tu te-ai mutilat pe ascuns!”