„Mama mea merită să-și sărbătorească jubileul la cabană, iar părinții tăi să se ducă de aici pentru câteva zile!”
Cuvintele au fost rostite cu o tărie neașteptată de Victor, făcând-o pe Nadia să tresară. Casa de la țară, cu acoperișul ei în pantă și tâmplăria sculptată, se înălța printre meri bătrâni. Fusese moștenită de Nadia de la părinți după decesul bunicii, iar fiecare colțișor păstra amintiri din copilărie. De trei ani, Nadia locuia aici împreună cu Victor.
Seara septembrie înroșise cerul. Pe verandă, Nadia așeza ceștile pentru ceaiul de seară. Din ușa deschisă răzbăteau vocile părinților: Ion Petrescu îi povestea mamei despre ultimele roșii culese din seră.
„Ana, mâine trebuie să scoatem morcovii”, spuse tatăl, ștergându-și mâinile cu prosopul. „Vin înghețurile.”
„Desigur, Ion. Nadina, poți să ne ajuți mâine?” întrebă mama, zâmbind la fiica ei.
Nadia a dat din cap, turnând ceaiul în cești. Părinții veniseră la începutul verii și de atunci ajutau la treburile gospodărești. Tatăl repara gardul, lucra în grădină, iar mama făcea gem din coacăze și agrișe. Casa răsuna de pașii lor, de mirosul prăjiturilor și de conversațiile tihnite la cină.
Victor apăru la ușă, scuturând picăturile de ploaie de pe jachetă. Lucra ca inginer în oraș și se întorcea zilnic cu mașina.
„Ion Petrescu, cum merge cu acoperișul șopronului?” întrebă el, așezându-se la masă.
„Cred că trebuie să cumpărăm scânduri noi. Cele vechi sunt putrezite”, răspunse tatăl Nadiei.
Victor sorbea ceaiul în tăcere, dând din cap din când în când. Nadia observă că soțul devenise tot mai absent, încruntat fără motiv. Când părinții se retrăgeau la culcare, Victor stătea ore întregi în fața televizorului, schimbând canalele fără scop.
„Ce se întâmplă?” întrebă Nadia într-o seară, așezându-se lângă el pe canapea.
„Nimic, totul e în regulă”, răspunse Victor fără să ridice privirea de la ecran.
Nadia nu insistă. Bărbații pot fi morocănoși, mai ales toamna. Poate era doar obosit.
Dar câteva zile mai târziu, comportamentul lui Victor se schimbă brusc. Când tatăl a oferit ajutor la garaj, Victor a refuzat categoric. La cină, tăcerea domnea, răspunsurile lui erau monosilabice. Ana îl întrebase dacă e bolnav, dar Nadia a liniștit-o.
Sâmbătă dimineața, părinții plecară în pădure după ciuperci. Victor se apropie de soție în bucătărie, în timp ce Nadia spăla vasele de după micul dejun.
„Nadina, trebuie să vorbim”, spuse el, așezându-se la masă.
Nadia își șterse mâinile și îl privi. Chipul lui era serios.
„Mama are în curând jubileul. Șaizeci de ani. Vrea să-l sărbătorească aici, cu rude și prieteni. Știi cât de mult îi place să primească oaspeți.”
Nadia dădu din cap. Știa. Nașa lui Victor era cunoscută pentru petrecerile fastuoase, pregătite zile întregi.
„Și ce propui?” întrebă ea.
Victor tăcu o clipă, apoi îi privi ochii.
„Părinții tăi trebuie să plece pentru câteva zile. Mama va muta totul, va decora după cum vrea. Nu vor fi locuri pentru toți oaspeții.”
Nadia îngheță, ținând prosopul în mână. Cuvintele lui sunau ca un verdict.
„Cum să plece? Unde să meargă? Casa este a mea, părinții locuiesc aici legal.”
„Nu e pentru totdeauna! Doar câteva zile. Pot merge la mătușa ta sau la sanatoriu. Au opțiuni.”
Nadia a pus prosopul pe cârlig. Gândurile îi fâlfâiau haotic.
„Victor, ești serios? Să alungi părinții pentru o petrecere? Ei ne ajută, fără ei n-am face față întregii gospodării.”
El se apropie, cu pași hotărâți.
„Nadina, înțelege. Mama mea și-a dorit asta toată viața. Rude vin din alte orașe. Nu putem să-i dezamăgim. Iar părinții tăi, ce mare lucru, să ia o pauză câteva zile?”
„Părinții mei?” vocea Nadiei se întări. „Ion și Ana trăiesc aici pentru că au dreptul. Nimeni nu îi va da afară pentru o petrecere.”
Victor se încruntă. Mușchii obrajilor îi tremurau de iritare.
„Nu înțelegi. Totul e planificat. Mese, muzică, invitați. E prea târziu să schimbăm.”
„Atunci să facă acasă sau într-un restaurant”, replică Nadia, încrucișând brațele.
Fețele lui se înroșiră. Strânse pumnii.
„Ascultă-mă, Nadina! Destul cu încăpățânarea! Mama merită să sărbătorească unde vrea. Iar părinții tăi să se mute temporar!”
Nadia rămase fără cuvinte. Nu se așteptase la așa ceva.
„Ce tocmai ai spus?”
„Exact ce am spus!” ridică vocea Victor. „Mama a crescut copii și merită o petrecere frumoasă. Părinții tăi nu au realizat nimic, trăiesc din pensii mărunte, pe spinarea fiicei lor!”
Obrajii Nadiei se înroșiră, parcă fusese lovită. Respirația îi tăie.
„Repetă!”
„Mama mea merită să sărbătorească jubileul la cabană, iar părinții tăi să se ducă de aici!” izbucni Victor.
Tăcerea se așternu grea și apăsătoare. Nadia stătea nemișcată, cu ochii larg deschiși, mâinile tremurânde, dar vocea calmă:
„Părinții rămân acasă. Aceasta este casa lor. Dacă mama ta are nevoie de loc, să caute altundeva.”
Victor lovi cu pumnul masa. Ceștile săriră, una se sparse.
„Nu înțelegi! Totul e aranjat! Muzică, mâncare, invitați! Nu putem anula pentru principiile tale!”
„Principiile mele?” Nadia se aplecă să strângă cioburile. „Se numește respect pentru părinți. Cei care mi-au dat viață și această casă.”
„Dar mie nu-mi arăți respect? Mamei mele?” Victor gesticula furios prin bucătărie. Nadia termină de strâns cioburile, spălă mâinile și, fără să-l privească, spuse:
„Respectul trebuie câștigat. De tine și de mama ta.”
Se retrase în dormitor, închise ușa și se așeză pe marginea patului. Afară, lumina se stinse treptat, iar casa răsuna de ecoul ușii de la intrare.
Câteva minute mai târziu, se auzi o bătaie ușoară.
Vocea tatălui: „Am auzit totul.”
Ea nu răspunse. Strânse mai tare perna în brațe și își ascunse fața în palme.
A doua zi dimineața, Ion și Ana își pregătiră lucrurile.
„Vom merge la mătușa în oraș, dragă”, spuse mama, îmbrățișând-o pe Nadia. „Nu vă certați din cauza noastră.”
Nadia dădu din cap, ascunzând lacrimile.
Când mașina părinților se pierduse după curbă, Nadia ieși pe verandă, se așeză în fotoliul împletit și privi mult timp grădina, unde vocile lor răsunaseră cu doar câteva momente înainte.
Casa devenise tăcută.
Foarte tăcută.