Drumul spre casă părea mai lung decât de obicei. În minte, scenarii posibile: vine să se împace sau iar cu „cererea” lui.
Când intră, Andrei stătea la bucătărie, relaxat pe scaun. În fața lui, sandvișuri și un pachet evident plin.
— Galina, întinse el, de ce te-ai enervat ieri? Suntem ai noștri. Și, oricum, frigiderul tău e plin, nu vei rămâne fără.
Galina dezbrăcă paltonul în tăcere și puse geanta în colț.
— „Ai noștri” înseamnă când întrebi înainte să iei. Când iei fără cuvânt, e altceva.
Andrei zâmbi, dar o urmă de iritare îi trecu prin ochi.
— În familia noastră a fost mereu așa. Ce e al nostru e comun.
— Poate pentru tine, răspunse ea calm, dar aici e casa mea, iar regulile sunt ale mele.
Sergiu se juca nervos cu cana de la aragaz, părând că nu știe de partea cui să fie.
Andrei se ridică, apucă pachetul și-l aruncă pe drum:
— Văd cum trăiți, nu iau ultimul. Trăiți cum știți. Dar nu vă plângeți mai târziu dacă nu primiți ajutor. Zile negre au toți. Iar tu, frate, vei vedea cum e să stricăm femei cu caracter, după care vei avea tu de suferit.
Când ușa se închise în urma lui, Galina se întoarse spre Sergiu.
— Ai auzit tot. Data viitoare, dacă nu mă susții, voi face singură.
Sergiu dădu din cap încet. În ochii lui se zări ceva nou: poate înțelegere, poate frica de a o pierde.
Galina luă ceaiul răcit de pe pervaz, îl turnă în chiuvetă și simți o ușurare interioară. Nu era sfârșitul conflictului, doar începutul, dar acum știa: vocea ei în această casă nu va mai fi niciodată mică.
Seara, când afară se întunecase, Sergiu intră în bucătărie. Arăta obosit, dar gesturile îi erau atente, ca și cum ar călca pe gheață subțire.
— Galinuța, începu el așezându-se pe scaun, înțeleg că ieri și azi a fost… nu tocmai frumos. Pur și simplu nu știu să fiu dur cu ei. Se vor supăra.
— Lasă, îl întrerupse ea. M-am săturat să fiu convenabilă.
Își trecu mâna prin păr și întoarse privirea.
— Dacă din cauza asta nu ne vom mai vorbi deloc?
— Atunci așa trebuie. Nu voi face sacrificii ca cineva să ia jumătate din frigider și apoi să mă numească zgârcită.
În ochii lui se zări îndoiala, dar nu mai argumentă. În schimb, se ridică și plecă încet în sufragerie. Galina rămase singură în bucătărie, ascultând televizorul pornit în camera alăturată.
Înțelegea: schimbările nu vor veni într-o zi. Andrei și Lidia vor încerca probabil să revină la vechile reguli. Vor fi discuții pe la spate, încercări de a-l influența pe Sergiu împotriva ei. Dar acum în interior exista un fundament solid: pregătirea de a-și apăra limitele, chiar dacă asta ar însemna o luptă în familie.
Câteva zile mai târziu, telefonul sună. Pe ecran, numele Lidiei. Galina îl privi, dar nu răspunse. Să sune de trei ori — conversația va avea loc doar când ea va dori.
În acea seară, aprinse lumina blândă în bucătărie, scoase din cuptor prăjituri proaspete și pentru prima dată după mult timp simți gustul unei mâncări făcute pentru ea. Nu să impresioneze pe cineva, nu să-l mulțumească pe soț. Pur și simplu pentru că și-o dorea.
Sergiu intră, se așeză în fața ei și, fără să o privească, luă o felie.
— Bun, spuse încet.
— Mă bucur, răspunse Galina, și apoi, privindu-l în ochi, adăugă: Aceasta e casa noastră, Sergiu. Și eu sunt stăpâna aici.
El încuviință, iar în acel moment observă în privirea lui că nu mai era confuzia de odinioară. Mai degrabă înțelegere: de acum totul va fi diferit.
Înăuntru s-a instalat un sentiment liniștit de victorie. Mic, dar al ei. Și această victorie conta mai mult decât orice carne, recipient sau vorbe lingușitoare. Știa: drumul spre respect începe chiar aici, la masa lor din bucătărie.
Trei luni mai târziu, Galina stătea în bucătărie cu o cană de cafea fierbinte, privind cum pe acoperișul casei vecine se topește zăpada. În casă era liniște. Sergiu încă dormea. Multe se schimbaseră în aceste luni. Andrei și Lidia nu mai apăreau, deși câteva ori sunaseră lui Sergiu. Spre surprinderea Galinei, el nu îi chema în vizită, limitându-se la scurte „ne vedem pe stradă”.
La început părea ciudat. Absența tensiunii constante, a așteptării vizitelor neașteptate, părea că nu plecase doar zgomotul, ci și umbra care atârnase ani de zile peste căsnicia lor. Înțelese că respira mai ușor.
Iar relația ei cu Sergiu se schimbase și ea. Nu perfectă — el încă încerca să netezească colțurile, dar acum nu mai era pe seama ei. Întreba mai des părerea ei, se consulta înainte de decizii ce îi afectau pe amândoi.
Într-o seară, el mărturisi:
— Știi, credeam că dacă mulțumesc pe toată lumea, vom fi mai respectați. Dar se pare că exact din cauza asta, nu mai suntem respectați nici eu, nici tu.
Galina nu răspunse atunci. Doar zâmbi. Nu cu acel zâmbet forțat de dinainte, ci unul adevărat.
Acum, privind lumina dimineții care pătrundea în bucătărie, înțelegea: totul începuse în acea seară când cineva a luat îndrăzneț carne din recipient spunând „nu vei rămâne fără”. Și din acel „nu” hotărât al ei, rostit pentru prima oară după mult timp.
În interior exista un sentiment calm, sigur: limitele odată stabilite nu pot fi încălcate. Și dacă va fi nevoie să le apere din nou, ea este pregătită.