Această imagine a unui comerciant care se odihnește în mijlocul unei mulțimi de mumii subliniază modul în care aceste artefacte antice au devenit mărfuri utilizate în diverse scopuri, de la experimente medicale la spectacole în saloane. Este o amintire a modului în care erau tratate odinioară valorile culturale și a motivului pentru care conservarea lor este atât de importantă astăzi.
Plămâni de fier (1953)
Până la apariția vaccinurilor, poliomielita era una dintre cele mai temute boli din lume, paralizând sau ucigând anual mii de oameni. În Statele Unite, cea mai gravă epidemie a fost cea din 1952, când au fost înregistrate aproape 58 000 de cazuri de îmbolnăvire — peste 21 000 de persoane au rămas invalide și 3145 de persoane au murit, în principal copii. Poliomielita nu afectează direct plămânii, ci afectează neuronii motori din măduva spinării, perturbând legătura dintre creier și mușchii necesari pentru respirație.
Pentru cei mai bolnavi pacienți, supraviețuirea însemna adesea închiderea într-un „plămân de fier” – un respirator mecanic care le susținea viața, pompând aer în plămânii paralizați. În spitale se aflau rânduri de aparate cilindrice înalte, pline cu copii care luptau pentru viața lor. O singură imagine a acestor „plămâni mecanici” este suficientă pentru a transmite efectul devastator al poliomielitei, o amintire îngrozitoare a fricii și incertitudinii care au cuprins familiile până la apariția vaccinului în 1955.
Chiar și pentru cei care au ieșit din plămânul de fier, viața nu a mai fost niciodată la fel, rămânând adesea invalizi. Dar fotografia de mai sus – rânduri nesfârșite de plămâni de fier – mărturisește atât victimele umane ale epidemiei, cât și rezistența celor care au luptat pentru a o depăși.
O tânără mamă și copilul ei mort (1901)
Imaginea fantomatică a Otiliei Yanushevskaya, ținând în brațe pe fiul ei recent decedat, Alexander, nu numai că a surprins un moment profund de doliu, dar vorbește și despre tradiția victoriană a fotografiei postume. Această practică, care s-a răspândit la mijlocul secolului al XIX-lea, servea ca un mod de a cinsti memoria celui decedat și de a păstra ultima legătură tangibilă cu persoanele dragi, mai ales când realitatea morții părea prea copleșitoare.
Ideea de a medita asupra morții își are rădăcinile în conceptul memento mori, care înseamnă „amintește-ți că trebuie să mori” și are rădăcini istorice adânci. În Evul Mediu, picturile conțineau adesea amintiri despre moarte, iar în culturile mai vechi se creau suveniruri cu imagini de schelete — o recunoaștere sumbră, dar necesară, a fragilității vieții.
Odată cu apariția fotografiei în secolul al XIX-lea, aceasta a devenit un mijloc ideal pentru a face aceste reflecții personale și intime. Familiile, care acum puteau fotografia, își imortalizau rudele decedate, încercând să le păstreze, astfel încât chipurile lor să fie mereu la îndemână. Acest lucru le permitea celor vii să jelească, dar și să creeze legături puternice, un sentiment de conexiune după moarte.
Este interesant că astăzi, când o persoană dragă pleacă din viață, noi, de obicei, ne concentrăm pe celebrarea vieții sale, evitând adesea realitatea dură a morții sale — aproape ca și cum ar fi interzis să o menționăm direct. Spre deosebire de ei, victorienii acceptau moartea cu entuziasm, incluzând-o în ritualuri care recunoșteau prezența ei inevitabilă.
Fotografia postumă, care a atins apogeul în anii 1860-1870, a fost o parte esențială a acestui proces. Ea a început în anii 1840 odată cu inventarea fotografiei și, deși nu toți victorienii erau de acord cu fotografierea morților, această practică a devenit foarte răspândită, în special în Marea Britanie, Statele Unite și Europa.
O muncitoare de 9 ani dintr-o fabrică din statul Maine (1911)
În 1911, viața multor familii din clasa muncitoare din America se rezuma la muncă grea, ore lungi și încercarea de a ajunge cumva la sfârșitul lunii.
Pentru Nan de Gallant, o fetiță de 9 ani din Perry, Maine, vara însemna un singur lucru: munca la fabrica Seacoast Canning Co. din Eastport, Maine. Nu alerga pe câmpuri și nu se juca cu prietenii – își ajuta familia să transporte sardine, lucrând ore lungi alături de mama și cele două surori ale sale.
Munca copiilor era, din păcate, o practică răspândită în America începutului secolului XX, în special în industrii precum cea a conservelor, a textilelor și a agriculturii. Fiecare pereche de mâini în plus era de ajutor familiilor. Dar pentru copii ca Nan, asta însemna să-și sacrifice copilăria. La 9 ani, ea lucra deja, ceea ce, din păcate, nu era o raritate pentru copiii de vârsta ei în acea perioadă. Potrivit Biroului de Statistică a Muncii din SUA, în 1910, 18% dintre copiii cu vârste cuprinse între 10 și 15 ani lucrau.
În statul Maine exista o lege care interzicea copiilor sub 12 ani să lucreze în industrie, dar aceasta nu se aplica fabricilor de conserve, unde se produceau produse perisabile. Această lege a fost modificată în 1911, dar este greu de spus în ce măsură a influențat viața copiilor precum Nan.