Unele fotografii provoacă fiori pe șira spinării, chiar dacă nu sunt destinate acestui scop. O fotografie inofensivă poate părea tulburătoare dacă este privită prin prisma istoriei sau dacă este scoasă din context. De ce pare atât de înfiorătoare? Ce poveste se ascunde în spatele ei?
De-a lungul timpului, aparatele foto au imortalizat momente care au stârnit curiozitate, neliniște și nenumărate întrebări. Aceste imagini fantomatice nu au fost create pentru a fi înfiorătoare, dar detaliile lor misterioase sau istoria uitată le fac de neuitat.
Uneori, aflând adevărul care se ascunde în spatele lor, putem elimina tensiunea, dar în alte cazuri acest lucru nu face decât să agraveze misterul. Sunteți gata să descoperiți poveștile care se ascund în spatele acestor ecouri îngrozitoare ale trecutului?
Muntele de cranii de bizoni (1892)
Această fotografie fantomatică, realizată în 1892 la fabrica Michigan Carbon Works din Ruggerville, Michigan, a surprins un moment șocant al istoriei. Ea înfățișează un munte uriaș de cranii de bizoni, adunate pentru a fi transformate în clei de oase, îngrășământ și cărbune. Ceea ce face această imagine atât de tulburătoare este povestea pe care o spune — nu doar despre exploatarea resurselor naturale, ci și despre pierderile masive asociate colonizării și industrializării.
La începutul secolului al XIX-lea, în America de Nord trăiau între 30 și 60 de milioane de bizoni. La momentul realizării acestei fotografii, numărul lor se redusese la un minim uluitor – doar 456 de bizoni sălbatici. Expansiunea coloniștilor spre vest, precum și cererea pieței pentru pieile și oasele bizonilor au dus la exterminarea brutală a turmelor odinioară înfloritoare. În perioada cuprinsă între 1850 și sfârșitul anilor 1870, majoritatea turmelor au fost distruse, lăsând în urmă atât dezastru ecologic, cât și cultural.
Grămada de oase din această fotografie nu este doar o dovadă a lăcomiei industriale; ea reflectă și legătura profundă dintre popoarele indigene și bizoni, o legătură ruptă cu forța în urma acestei distrugeri pe scară largă. Oasele, aranjate sub forma unui munte artificial, estompează granița dintre peisajele naturale și cele artificiale – o concept pe care fotograful Edward Burtynsky l-a numit mai târziu „peisaje industriale”.
Astăzi, datorită eforturilor de conservare a naturii, în America de Nord trăiesc aproximativ 31.000 de bizoni sălbatici. Această fotografie servește ca un memento dureros al faptului că am fost foarte aproape de a-i pierde complet — o privire îngrozitoare asupra trecutului, format de alegeri care încă mai răsună.
Inger Jacobsen și Bülow (1954)
La prima vedere, această fotografie din mijlocul anilor 1950 poate părea puțin înfiorătoare, dar, cel mai probabil, ea surprinde o zi obișnuită din viața cântăreței norvegiene Inger Jacobsen și a soțului ei, ventriloful danez Jackie Hein Bylow Jantzen, mai cunoscut sub pseudonimul scenic Jackie Bylow.
Jakobsen era o cântăreață îndrăgită în Norvegia și a reprezentat chiar țara sa la concursul Eurovision din 1962. În același timp, Bülow aducea farmecul și talentul său unic de ventriloc în fața publicului, într-o perioadă în care acest gen artistic era în plină ascensiune, în special la radio și la televiziunea aflată la începuturi.
Fotografia pare o imagine dintr-o epocă apusă, o privire către o lume care pare îndepărtată de cea de astăzi. Cu toate acestea, ventrilocia, deși a devenit mai puțin răspândită, nu a dispărut complet. Măiestria și creativitatea ventrilociilor continuă să cucerească publicul, iar trei artiști – Terry Fator (2007), Paul Zerdin (2015) și Darcy Lynn (2017) — au câștigat chiar și emisiunea America’s Got Talent. Aceasta este dovada că lumea se poate schimba, dar unele tradiții continuă să trăiască în forme neașteptate.
Comerciant de mumii adormite (1875)
Mumiile au fascinat întotdeauna omenirea, iar mumiile din Egiptul antic au captivat imaginația oamenilor timp de peste 2000 de ani. Dar modul în care au fost tratate de-a lungul istoriei omenirii dezvăluie o poveste ciudată și, uneori, tulburătoare.
În Evul Mediu, europenii foloseau mumiile în diverse scopuri: le măcinau pentru a obține pulbere din care preparau presupuse medicamente, le transformau în torțe, deoarece ardeau foarte bine, și le foloseau chiar și pentru tratarea unor afecțiuni precum tusea sau fracturile osoase. Credința că mumiile erau îmbălsămate cu ajutorul bitumului vindecător a contribuit la dezvoltarea acestei tendințe, deși în realitate nu era așa. Până în secolul al XIX-lea, utilizarea medicală a mumiilor a dispărut, dar interesul pentru ele a rămas.
Jefuitorii de morminte alimentau cererea de mumii, iar comercianții le transportau din Egipt în Europa și America, unde deveneau o avere prețioasă pentru bogați. Ele erau expuse ca simbol al statutului social sau utilizate pentru cercetări. Una dintre cele mai ciudate tendințe din anii 1800 a fost „petrecerea cu desfășurarea”, când mumiile erau desfăcute solemn în fața spectatorilor curioși, ștergând granițele dintre știință și divertisment.
Această imagine a unui comerciant care se odihnește în mijlocul unei mulțimi de mumii subliniază modul în care aceste artefacte antice au devenit mărfuri utilizate în diverse scopuri, de la experimente medicale la spectacole în saloane. Este o amintire a modului în care erau tratate odinioară valorile culturale și a motivului pentru care conservarea lor este atât de importantă astăzi.
Plămâni de fier (1953)
Până la apariția vaccinurilor, poliomielita era una dintre cele mai temute boli din lume, paralizând sau ucigând anual mii de oameni. În Statele Unite, cea mai gravă epidemie a fost cea din 1952, când au fost înregistrate aproape 58 000 de cazuri de îmbolnăvire — peste 21 000 de persoane au rămas invalide și 3145 de persoane au murit, în principal copii. Poliomielita nu afectează direct plămânii, ci afectează neuronii motori din măduva spinării, perturbând legătura dintre creier și mușchii necesari pentru respirație.
Pentru cei mai bolnavi pacienți, supraviețuirea însemna adesea închiderea într-un „plămân de fier” – un respirator mecanic care le susținea viața, pompând aer în plămânii paralizați. În spitale se aflau rânduri de aparate cilindrice înalte, pline cu copii care luptau pentru viața lor. O singură imagine a acestor „plămâni mecanici” este suficientă pentru a transmite efectul devastator al poliomielitei, o amintire îngrozitoare a fricii și incertitudinii care au cuprins familiile până la apariția vaccinului în 1955.
Chiar și pentru cei care au ieșit din plămânul de fier, viața nu a mai fost niciodată la fel, rămânând adesea invalizi. Dar fotografia de mai sus – rânduri nesfârșite de plămâni de fier – mărturisește atât victimele umane ale epidemiei, cât și rezistența celor care au luptat pentru a o depăși.
O tânără mamă și copilul ei mort (1901)
Imaginea fantomatică a Otiliei Yanushevskaya, ținând în brațe pe fiul ei recent decedat, Alexander, nu numai că a surprins un moment profund de doliu, dar vorbește și despre tradiția victoriană a fotografiei postume. Această practică, care s-a răspândit la mijlocul secolului al XIX-lea, servea ca un mod de a cinsti memoria celui decedat și de a păstra ultima legătură tangibilă cu persoanele dragi, mai ales când realitatea morții părea prea copleșitoare.
Ideea de a medita asupra morții își are rădăcinile în conceptul memento mori, care înseamnă „amintește-ți că trebuie să mori” și are rădăcini istorice adânci. În Evul Mediu, picturile conțineau adesea amintiri despre moarte, iar în culturile mai vechi se creau suveniruri cu imagini de schelete — o recunoaștere sumbră, dar necesară, a fragilității vieții.
Odată cu apariția fotografiei în secolul al XIX-lea, aceasta a devenit un mijloc ideal pentru a face aceste reflecții personale și intime. Familiile, care acum puteau fotografia, își imortalizau rudele decedate, încercând să le păstreze, astfel încât chipurile lor să fie mereu la îndemână. Acest lucru le permitea celor vii să jelească, dar și să creeze legături puternice, un sentiment de conexiune după moarte.
Este interesant că astăzi, când o persoană dragă pleacă din viață, noi, de obicei, ne concentrăm pe celebrarea vieții sale, evitând adesea realitatea dură a morții sale — aproape ca și cum ar fi interzis să o menționăm direct. Spre deosebire de ei, victorienii acceptau moartea cu entuziasm, incluzând-o în ritualuri care recunoșteau prezența ei inevitabilă.
Fotografia postumă, care a atins apogeul în anii 1860-1870, a fost o parte esențială a acestui proces. Ea a început în anii 1840 odată cu inventarea fotografiei și, deși nu toți victorienii erau de acord cu fotografierea morților, această practică a devenit foarte răspândită, în special în Marea Britanie, Statele Unite și Europa.
O muncitoare de 9 ani dintr-o fabrică din statul Maine (1911)
În 1911, viața multor familii din clasa muncitoare din America se rezuma la muncă grea, ore lungi și încercarea de a ajunge cumva la sfârșitul lunii.
Pentru Nan de Gallant, o fetiță de 9 ani din Perry, Maine, vara însemna un singur lucru: munca la fabrica Seacoast Canning Co. din Eastport, Maine. Nu alerga pe câmpuri și nu se juca cu prietenii – își ajuta familia să transporte sardine, lucrând ore lungi alături de mama și cele două surori ale sale.
Munca copiilor era, din păcate, o practică răspândită în America începutului secolului XX, în special în industrii precum cea a conservelor, a textilelor și a agriculturii. Fiecare pereche de mâini în plus era de ajutor familiilor. Dar pentru copii ca Nan, asta însemna să-și sacrifice copilăria. La 9 ani, ea lucra deja, ceea ce, din păcate, nu era o raritate pentru copiii de vârsta ei în acea perioadă. Potrivit Biroului de Statistică a Muncii din SUA, în 1910, 18% dintre copiii cu vârste cuprinse între 10 și 15 ani lucrau.
În statul Maine exista o lege care interzicea copiilor sub 12 ani să lucreze în industrie, dar aceasta nu se aplica fabricilor de conserve, unde se produceau produse perisabile. Această lege a fost modificată în 1911, dar este greu de spus în ce măsură a influențat viața copiilor precum Nan.
James Brock varsă acid în piscină (1964)
În 1964, o fotografie cutremurătoare a surprins momentul în care James Brock, administratorul unui motel, a vărsat acid clorhidric în piscina Monson Motor Lodge pentru a împiedica accesul înotătorilor de culoare.
Acest gest a urmat încercării unui grup de activiști de culoare de a integra un spațiu segregat în St. Augustine, Florida. În loc să permită egalitatea, Brock a decis să distrugă piscina.
Fotografia făcută de Charles Moore simbolizează rasismul profund înrădăcinat al acelei perioade și curajul celor care au luptat pentru drepturile civile. Astăzi, ea ne amintește cât de departe am ajuns și cât de mult mai avem de parcurs în lupta pentru egalitate. Ea ne învață despre rezistență, puterea de a lupta și necesitatea de a înfrunta adevărurile incomode ale istoriei noastre.
Minerii de cărbune se întorc din adâncuri (C.1900)
La începutul anilor 1920, minerii belgieni de cărbune trăiau zile grele sub pământ, lucrând în condiții periculoase pentru a asigura combustibilul necesar revoluției industriale în plină expansiune. După câteva ore de muncă istovitoare în întuneric, se înghesuiau într-un lift aglomerat și ieșeau în sfârșit la lumină. Scârțâitul liftului și zumzetul liniștit al vocilor lor arată cât de mult depindeau unul de celălalt.
Fețele lor, acoperite de praf de cărbune, povesteau despre munca grea și sacrificiul de sine. Fiecare rid și fiecare linie trăda greutatea muncii lor, dar în același timp reflecta mândria pe care o simțeau pentru munca lor. Acești oameni asigurau funcționarea industriei, chiar dacă asta se întâmpla cu prețul sănătății și siguranței lor.
Când au ieșit în sfârșit la lumina zilei, acest lucru a devenit o amintire vie a contrastului dintre întunericul minelor și lumina strălucitoare de deasupra capului. Dar mai mult decât atât, era o amintire a puterii și a rezistenței lor. Se aveau unul pe celălalt și împreună continuau să meargă înainte. Legătura lor, creată datorită luptei comune, era inima comunității lor — înfruntau dificultățile cot la cot, indiferent de circumstanțe.
Amprentele lui Alvin Karpis (1936)
Alvin „Hairy” Carpis, un infractor notoriu din anii 1930, făcea parte din banda lui Barker și se ocupa cu răpiri de mare amploare. După ce și-a lăsat amprentele digitale la două crime grave în 1933, a încercat să-și șteargă identitatea.
În 1934, el și colegul său de bandă, Fred Barker, au apelat la chirurgul plastician Joseph „Doc” Moran din Chicago. Moran le-a modificat nasul, bărbia și maxilarul și chiar le-a înghețat degetele cu cocaină pentru a le șterge amprentele digitale.
În ciuda tuturor acestor eforturi, Carpis a fost prins în New Orleans în 1936, condamnat la închisoare pe viață și a petrecut peste 30 de ani în spatele gratiilor, inclusiv o perioadă la Alcatraz. A fost eliberat înainte de termen în 1969.
Costume de Halloween în 1930
În timpul Marii Depresiuni, când cazurile de violență și vandalism au devenit mai frecvente, comunitățile au început să creeze tradiții precum distribuirea de bomboane, petreceri costumate și organizarea de case bântuite, pentru a descuraja încălcarea ordinii. În această perioadă au apărut și mai multe variante de costume pentru copii, ceea ce a adăugat și mai multă veselie sărbătorilor.
Doi bărbați confecționează o mască mortuară (c. 1908)
Măștile mortuare erau folosite de mult timp pentru a păstra înfățișarea defunctului. Egiptenii antici, de exemplu, confecționau măști detaliate pentru a-i ajuta pe cei morți să se orienteze în lumea de dincolo. În mod similar, grecii și romanii antici creau statui și busturi ale strămoșilor lor, punând bazele apariției măștilor postume, care au apărut mai târziu.
Ceea ce diferenția măștile postume de alte imagini era realismul lor. Spre deosebire de sculpturile idealizate, aceste măști erau menite să transmită trăsăturile reale ale unei persoane, creând un omagiu de neșters. Personalități celebre precum Napoleon, Lincoln și Washington au avut măști postume, care au fost apoi folosite pentru statui și busturi, imortalizându-le mult timp după moarte.
Există vreo imagine pe care ați ratat-o sau una pe care ați văzut-o și care v-a plăcut? Ce părere aveți despre toate aceste imagini înfiorătoare? Care dintre ele v-a impresionat cel mai mult? Nu ezitați să vă împărtășiți gândurile în comentarii.
