Mă numesc Veronica. Am șaizeci și șapte de ani, sunt pensionară, fostă profesoară și văduvă.
Cu trei săptămâni în urmă m-am mutat la fiul meu, Dumitru, și la soția lui, Alina, după ce a expirat contractul de închiriere al apartamentului meu. Credeam că va fi doar pentru puțin timp: să stau alături de ai mei, să le fiu de ajutor și, în același timp, să-mi mai alin singurătatea adunată în atâția ani.
După moartea soțului meu, l-am crescut singură pe Dumitru. Am muncit la două locuri deodată, am strâns fiecare bănuț, numai ca băiatul meu să nu știe ce înseamnă lipsurile. El era mândria mea, bucuria mea, tot ce aveam mai scump pe lume.
Tocmai de aceea nici prin minte nu mi-ar fi trecut ce avea să urmeze.
În primele zile trăiam cu speranță. Mi-am așezat lucrurile în mica odaie de oaspeți, am pus pe noptieră fotografia soțului meu răposat. Le găteam cina, călcam rufele cât timp ei erau la serviciu, udam florile și aveam grijă ca motanul lor să fie mereu hrănit.
Aveam impresia că sunt de folos. Aveam impresia că în casa aceea eram așteptată.
Dar după o săptămână am simțit cum aerul se schimbă. Alina devenise mai rece, iar vorbele ei înțepau din ce în ce mai tare. Le spunea ca pe niște glume, dar pe chip nu i se vedea nici urmă de zâmbet.
„Doamnă Veronica, consumați prea multă apă.”
„Vă rog să nu mai mutați borcanele în dulap, mie așa îmi este mai comod.”
„Poate vă găsiți ceva de făcut, că mereu sunteți în drum.”
M-am prefăcut că nu observ. Nu voiam ceartă. Dar într-o seară tot ce mocnea a ieșit la suprafață.
Puneam masa, când Alina și-a încrucișat brațele și a spus pe un ton tăios:
„Doamnă Veronica, nu puteți locui aici pe gratis. Nu este un azil.”
Farfuria era cât pe ce să-mi scape din mâini. „Poftim?”
„Ați auzit foarte bine”, a repetat ea rece. „Stați aici, mâncați aici, curentul și apa le plătim noi. Faptul că gătiți cina nu înseamnă chirie.”
Mi-a început inima să bată nebunește. M-am întors spre Dumitru, căutând sprijin. „Dima?”
Dar fiul meu, sângele meu, stătea cu ochii în telefon și nu a scos niciun cuvânt.
„Nu mi-am imaginat că vă încurc”, am șoptit eu. „Am crezut că vă ajut.”
Alina a ridicat din umeri. „Ajutorul ar trebui să se simtă mai mult.”
În noaptea aceea n-am închis un ochi. Am stat și am privit tavanul, cu inima strânsă de durere. Și totuși încercam să mă liniștesc: e doar o zi proastă, îmi spuneam. Mâine va fi mai bine.
Dimineața mi-a adus ceva și mai rău.
Am ieșit din cameră ca să pun fierbătorul și am încremenit.
Lângă ușă erau valizele mele, făcute cu grijă, toate fermoarele trase până sus. Înăuntru se aflau lucrurile mele, pantofii mei, până și fotografia soțului meu.
Alina îndrepta pernele de pe canapea, fără să mă privească. Dumitru stătea în spatele ei, cu mâinile în buzunare.
„Ce înseamnă asta?” am întrebat, deși înțelesesem deja totul.
Alina nici măcar nu și-a ridicat ochii. „Ar fi mai bine să plecați, doamnă Veronica. Așa e mai bine pentru toată lumea.”
Dumitru s-a uitat fugitiv la mine și imediat și-a întors privirea. Tăcerea lui m-a tăiat mai rău decât un cuțit.
Simțeam că mi se rupe inima, dar nu le-am arătat nimic. M-am adunat, am zâmbit, mi-am luat poșeta și am spus doar atât: „Bine.”
După aceea am chemat un taxi și am plecat.
Când mașina s-a pus în mișcare, mi-am rezemat fruntea de geam. Fiul meu. Carnea din carnea mea. Cât de repede se îndepărtase de mine.
Dar ei nu știau un lucru.
Ani la rând am pus bani deoparte. În tăcere, fără să atrag atenția. Am trăit modest, fără vacanțe, fără risipă. În bancă se află mai mult de un milion. Iar testament nu există.